Marian Zulean: „Cele mai grave vulnerabilități ale României sunt corupția și cleptocrația, pârghii folosite de inamic, în războiul hibrid”

Securitatea României, între reformă, control civil și impostură (Humanitas, 2025) este cel mai nou volum al lui Marian Zulean, autorul mai multor cărţi şi articole despre relaţiile dintre armată şi societate, în domeniul sociologiei militare și al studiilor de securitate. Un volum despre care editorii spun că „oferă un diagnostic lucid și necruțător, în mozaicul complicat al istoriei noastre recente. Într-un peisaj internațional marcat de tensiuni regionale, conflicte hibride și reașezări geopolitice la granițele țării, autorul ridică o întrebare esențială: cât timp mai poate conta România pe conjuncturi favorabile în locul unei strategii coerente?”

Cartea acesta este punctul de pornire al dialogului la care l-am invitat pe Marian Zulean, profesor abilitat la Universitatea din Bucureşti, doctor în sociologie, la aceeași universitate, şi master în politici publice şi relaţii internaţionale, la Universitatea din Pittsburgh.

Marian Zulean vorbește în interviu despre necesitatea unei diagnoze profunde a modului de funcționare a sistemului de securitate și a revizuirii legislației privind funcționarea serviciilor de informații. Despre blocarea în Parlament a rapoartelor de activitate ale SRI din ultimii cinci ani și, în oglindă, despre controlul civil democratic al serviciilor de informații ca punct vulnerabil. Despre numărul mare de rezerviști militari din structurile de apărare și securitate susținători ai lui Călin Georgescu și despre neîncrederea militarilor în liderii civili și a serviciilor în clasă politică. Despre numărul imens de diplome de doctor în științe militare, peste 1500, multe dintre ele dovedite public ca fiind plagiate. Despre cele mai grave vulnerabilități și folosirea lor în războiul hibrid dus de Rusia.

 

„Percepția publică este că serviciile de informații sunt implicate în toate deciziile politice”

CV Marian Zulean

Este profesor abilitat la Universitatea din Bucureşti. Are un doctorat în sociologie, la aceeași universitate, şi un master în politici publice şi relaţii internaţionale, la Universitatea din Pittsburgh.

Înainte de cariera academică, a avut şi o bogată experienţă practică, în calitate de consilier la Preşedinţia României şi de ofiţer paraşutist (în Ministerul Apărării Naționale).

Ca urmare a contribuţiei la aderarea României la NATO a fost decorat cu Ordinul „Virtutea Militară“

A publicat mai multe cărţi şi articole despre relaţiile dintre armată şi societate, în domeniul sociologiei militare și al studiilor de securitate. Cel mai recent volum este Securitatea României, între reformă, control civil și impostură (Humanitas, 2025). În prezent, pregăteşte un volum despre Şcoala sociologică de la Bucureşti în arhivele americane, alături de Zoltán Rostás.

(Sursă CV: Editura Humanitas)

Domnule Marian Zulean, în noul dumneavoastră volum, Securitatea României între reformă, control civil și impostură, afirmați că, pentru consolidarea democratică a țării, în actualul context geopolitic, ar fi nevoie de o diagnoză profundă a modului de funcționare a sistemului de securitate și de revizuirea legislației privind funcționarea serviciilor de informații. Să le luăm pe rând. Diagnoza. Cel care trebuia, cred, să ceară această diagnoză este șeful statului, care e și președintele CSAT, Nicușor Dan, acum. Cum vă explicați faptul că, la un an de la preluarea mandatului, încă nu avem o astfel de diagnoză și încă nu a nominalizat un nou director pentru SRI, instituția intrând în al treilea an în care e condusă interimar?

Sunt mai multe aspecte în întrebarea aceasta. Legat de diagnoză, președintele nu e singurul care ar putea face diagnoza, dar CSAT-ul sigur ar putea-o face. Pot și comisiile parlamentare sau Parlamentul în sine să comande o asemenea comisie. În principiu pentru că președintele este comandantul suprem, ar fi trebuit ca el să o aibă înainte de elaborarea Strategiei Naționale de Apărare, prezentată în noiembrie 2025. În practica țărilor NATO, acest proces se numește Defense and Security Review. Oricând, însă, se poate constitui o comisie care să analizeze cum funcționează sistemul de securitate și din punct de vedere al democrației, al controlului civil, dar și din punctul de vedere al eficienței și eficacității. Deci oricând poate fi organizată o comisie de experți, cu specificarea că, dacă ar urma ca președintele să o facă, ar putea lua modelul lui Traian Băsescu – care a avut mai multe comisii pe mai multe politici – și ar include și experți din societatea civilă și mediul academic. În timp ce comisiile parlamentare – am tot menționat în carte exemplul Comitetului Church din America – ar avea în compoziție parlamentari cu acces la ORNISS și atunci cred că n-ar fi așa de eficientă, din punctul de vedere al impactului democratic.

Dar oricare din cele două puteri, fie Executivul, prin președinte, fie Legislativul, prin comisiile parlamentare, ar putea face o diagnoză. Cred că ar fi și în interesul serviciilor de informații să aibă o asemenea comisie, pentru a lămuri acuzațiile.

Referitor la ceea ce se întâmplă zilele acestea și cam la tot ce s-a întâmplat după anularea alegerilor în 2024, percepția publică este că serviciile de informații sunt implicate în toate deciziile politice. S-a creat acea impresie pe care o aveam despre Securitate –  înainte de 1989, Securitatea era peste tot și, deși tehnic ei nu puteau intercepta orice telefon, ne era teamă să vorbim, chiar în familie vorbeam în șoaptă, crezând că suntem interceptați.

 

Percepția că serviciile de informații sunt implicate în orice există și azi. Se rostogolesc în spațiul public afirmații privind implicarea lor în actul de putere, dar în majoritatea covârșitoare a cazurilor fără dovezi. Situația aceasta nu riscă să genereze artificial neîncredere în instituții, în stat?

Eu, ca sociolog militar, sunt mai reținut. Nu am prea ieșit în spațiul public cu asemenea acuze, spre deosebire de unii colegi care folosesc multe speculații.

M-aș întoarce la întrebarea: de ce nu a numit încă președintele un director civil la SRI? Numirea unui director civil este o condiție necesară, dar nu suficientă să putem vorbi despre un control democratic civil eficient. Nouă ni s-a impus, odată cu aspirația de a intra în NATO, să punem Armata și serviciile de informații sub control civil. Vă amintiți, însă, care au fost primii miniștri civili numiți la Apărare? Gheorghe Tinca a fost primul ministru al Apărării civil, în anul 1994, care apare în cartea lui Mihai Răceanu ca fiind ofițer acoperit al DIE. De fapt era ofițer de securitate. Următorul a fost Ioan Mircea Pașcu – apare în aceeași carte, în aceeași ipostază. Au fost apoi mai mulți miniștri acuzați de conexiuni cu serviciile secrete sau masonerii. Victor Babiuc a fost unul dintre ei. De dată recentă, un ministru propus la Apărare și căzut la vot în Parlament este Sorin Cîmpeanu. Lumea se miră ce caută un agricultor, rector al USAMV București la Ministerul Apărării. Păi e cam în aceeași categorie cu Tinca și cu Pașcu. Vă amintesc și faptul că el a fost apărătorul plagiatorilor militari, că a fost membru fondator al Academiei de Științe ale Securității Naționale, alături de George Maior și Gabriel Oprea. Și, în ultimul rând, e foarte apropiat de New Strategy Center, un GONGO (ONG guvernamental) care organizează conferințe pe tema securității și la Universitatea de Agronomie. Deci, Cîmpeanu este omul sistemului.

 

Vorbiți de Ministerul Apărării.

Și la serviciile de informații poate să fie cam același lucru. Nu știm dacă liderii au fost cooptați înainte sau după ce au fost numiți. Să ne amintim de Virgil Măgureanu, care era conectat și cu Securitatea. Mai târziu, Eduard Hellvig. Deci nu suntem siguri cât de civili sunt, dacă au calitate de ofițer deplin conspirat sau de „influencer”, că tot este la modă. Ar fi ideal ca într-o societate democratică consolidată să avem o societate civilă care are experți în studii de securitate și care e capabilă de managementul acestor instituții.

 

„Trebuie făcută evaluarea despre rutele de selecție ale «controlorilor»”

Controlul civil democratic al serviciilor de informații este un punct vulnerabil. Nu de azi, de ieri. Pare o formă fără fond. Mă gândesc la două exemple de inacțiune în cazuri și grave, și intens mediatizate. De pildă, cazul Sebastian Ghiță – el însuși, o vreme, membru al Comisiei de Control al SRI –, care, deși pus sub urmărire penală și având interdicție de a ieși din România, a fugit din țară, la scurt timp după ce participase la un eveniment al SRI. O situație pentru care nu doar că nu a răspuns nimeni, dar nu a fost făcută nici măcar o anchetă internă în Poliția de Frontieră, în MAI, cu atât mai puțin vreo plângere penală. Apoi, prin firmele controlate, a continuat să lucreze, o vreme și cu statut de urmărit general, pentru instituții din sistemul de securitate al statului. Un alt exemplu, de dată mai recentă, vizează modul în care SRI a acționat sau ar fi trebuit să acționeze pentru a evita situația care a dus, în decembrie 2024, la anularea alegerilor prezidențiale, pe fondul vicierii procesului electoral de către Rusia. Situație în care nu știm să fi fost dispusă în SRI o anchetă internă care se stabilească limpede dacă problema nu a putut fi evitată din motive ce țin, poate, de o legislație ineficientă, ori din neprofesionalismul unora sau, mai grav, cu complicitatea unora. Așadar, ce îi lipsește acestui mecanism de control civil pentru a fi eficient?

Da, foarte bună și întrebarea. Într-o democrație consolidată nu e ajuns să ai un ministru sau un director de serviciu civil, ci toate cele trei puteri ale statului – și Executivul, prin CSAT și președinte, și Legislativul, prin comisiile de control, și chiar Justiția – să-și facă treaba. În plus, și societatea civilă, prin jurnaliștii de investigație, ar trebui să contribuie pentru a crea acest tip ideal de control democratic-civil.

E corect exemplul cu Sebastian Ghiță care, dacă nu mă înșel, a fost chiar vicepreședinte al Comisiei de Control al SRI, nu doar simplu membru, și a plecat din curtea lor, avea niște dosare de corupție, dar firmele lui participau într-adevăr la diverse contracte, mai ales în zona IT și cybersecurity. Și acum întrebarea: cum a fost selectat, cum a ajuns el șeful comisiei de control? Aici trebuie făcută evaluarea despre rutele de selecție ale „controlorilor”. Și, uitându-ne în urmă, constat că nu este singurul caz. În cartea mea am insistat mult pe un al caz celebru, cel al lui Gabriel Oprea. Dincolo de doctorate plagiate, pe care le-a coordonat, o chestie care s-a discutat mai puțin e că prin 2011-2012, când era ministrul Apărării, a avansat în rezervă și le-a dat grade de locotenent-colonel unor jurnaliști, unor oameni din politică și din justiție. De pildă, cazul Robert Turcescu. Aceasta este o formă de intruziune în politică. Cred că ministrul următor, Dobrițoiu, a devoalat situația. Eu am numit asta anticontrol democratic.

În 1995, când s-a pus problema extinderii NATO, Alianța Nord-Atlantică a venit cu o condiționalitate: „Dacă vreți în NATO, trebuie să puneți militarii sub control civil.” Așa a apărut ideea de control democratic civil. Oamenii noștri doreau să intre în NATO, au pus pe hârtie legi, regulamente care prevedeau adoptarea controlului democratic civil, dar ele s-au dovedit, cum ați spus mai devreme, o formă fără fond. În practică, își selectau controlorii.

În carte am mai descris despre un subiect, și anume cum acele colegii naționale de apărare și doctoratele în științe militare erau de fapt mecanisme de selecție negativă a controlorilor. Și Sebastian Ghiță a fost din categoria aceasta. Dacă ne gândim că Sebastian Ghiță este azi la Belgrad, iar Belgradul e apropiat de Moscova, ne întrebăm câte dintre secretele noastre se duc către Moscova? Deci, nu e doar o problemă de democrație, ci și o problemă de eficiență a sistemului de securitate. Din acest motiv cred că e nevoie de investigații, nu doar de o diagnoză organizațională referitoare la cum funcționează sistemul.

„Nu știm câți dintre ei sunt infiltrați și cine îi verifică, apropo de comisia de control”

Nici la SIE nu s-a făcut un control, o analiză a activității, din câte știu. În plus, acest serviciu nu doar că nu a predat nici până azi toate dosarele fostei Securități, dar refuză să comunice orice informație pe această temă, invocând secretul de stat. Nu am auzit, de asemenea, de o reacție din partea comisiei de control parlamentar. Cum am putea afla? Comisiile parlamentare nu au făcut nimic, iar noi, ca jurnaliști, nu avem acces la astfel de informații, pentru că ni se spune că sunt secrete.

Apreciez că folosiți Legea 544/2001 și cereți informații și insistați, dar, într-adevăr, este un zid acolo și o protecție legislativă. Dacă nu mă înșel, legea lor de organizare spune că, după 40 de ani din momentul arhivării, putem avea acces la anumite documente, însă ei nu dau acces nici la documentele fostei Securități. Pe de altă parte, cred că legea lor a apărut un pic mai târziu, prin 1996, spre deosebire de legea SRI-ului și e un pic mai bună, în sensul că la ei se spune explicit că nu au voie să facă politică partizană. Dar, cu toate astea, nu avem mijloace de a controla câți dintre ei fac lucrul acesta. Ca să o dau puțin pe glumă, vă amintesc ce zicea Mircea Geoană: „Noi nu mai știm câți suntem.” Deci, nu știm câți dintre ei sunt infiltrați și cine îi verifică, apropo de comisia de control. Gabriel Vlase, care la rândul lui are dosar de plagiator, e inclus în niște grupuri cleptocratice din sfera lui Vântu.

 

Și care, să facem o paranteză, a avut ca prim-adjunct, ani de zile, un general care s-a dovedit ulterior a fi fost ofițer de securitate, generalul Silviu Predoiu. Nu l-a verificat nimeni.

V-am zis că ei sunt bine protejați legislativ. În lege și-au trecut faptul că nu pot lucra în SIE dacă au fost ofițeri de Securitate și dacă au făcut poliție politică. Problema este cum schimbăm legile?

 

„Fiecare președinte a avut încercări de a schimba legislația de securitate”

În privința revizuirii legislației de securitate, avem o situație interesantă: de ani de zile, subiectul revine în timpul fiecăruia mandat prezidențial pe agenda publică, au existat deja și câteva proiecte legislative, dar niciunul nu a luat forma finală a legii.

Menționez în carte că au fost mai multe încercări, încă din mandatul lui Emil Constantinescu. Fiecare președinte a avut încercări de a schimba legislația de securitate. Ne aducem aminte de proiectele de legi pe care Băsescu, prin PDL, a încercat să le promoveze, iar Tăriceanu a venit cu un alt set de legi, în paralel. S-au bătut între ei și n-a ieșit nimic.

 

Și în mandatul al doilea al lui Klaus Iohannis s-a vorbit despre schimbarea legislației.

Da, în Strategia de Apărare 2015 – am menționat asta în niște discuții – în ultimele paragrafe se spunea că va reforma legislația de securitate și a reluat asta în strategia următoare 2020-2024 și tot nu i-a reușit. Recent, au apărut informații cum niște proiecte de legi sunt în așteptare, dar se spune ele că ar fi generate tocmai de serviciile de informații.

 

Ce se întâmplă, unde se blochează lucrurile?

Legea de bază de organizare și funcționare a serviciilor de informații din 1991 s-a numit lege a „siguranței naționale”, pentru că le era rușine sau teamă de termenul de securitate. Au schimbat-o prin 2012 pentru a o corela cu Codul Penal și au numit-o Legea securității naționale. Ușoare adaptări au avut loc pe parcurs, mai ales când au apărut alte nevoi sau probleme urgente, dar legislația de bază nu s-a schimbat. Referitor la Legea 51 a securității naționale au fost multe decizii ale CCR care i-au făcut să corecteze tocmai acele expresii vagi.

Tind să-i dau dreptate Alinei Mungiu-Pippidi, care spunea că serviciilor le place zona asta gri, vagă, din legislație și că e încă o dovadă că cei din servicii se opun schimbării legislației și creează crize încât să nu fie schimbată.

 

Dar de ce Parlamentul, care este legiuitor, nu vine cu un draft de lege?

Să vedem acum, dacă președintele nu a fost în stare să numească un director civil, neștiind pe ce majoritate parlamentară se poate baza, că în lege se spune că directorii serviciilor sunt aprobați de Parlament la propunerea președintelui, iar lui îi e teamă să vină cu un nume pentru că ați văzut ce s-a întâmplat zilele astea cu numirea guvernului. Ar trebui să apară un grup parlamentar reformist. Să sperăm că apare acum sau prin alegeri anticipate, și acel grup va propune chestia asta.

 

„Aș prefera ca serviciile să fie foarte active, dar pe atribuțiile lor constituționale și legislative”

Eu cred că vom rămâne cu aceeași configurație parlamentară antireformistă cel puțin până în 2028, dar încerc să mă „contaminez” de optimism. Revenind la legislația de securitate: unii dintre criticii din societatea civilă, din presă ai acestor proiecte invocau, ca motiv de reținere față de ele, faptul că ar fi dat puteri foarte mari serviciilor de informații. Nu e de preferat să avem servicii de informații puternice, mai ales în actualul context geopolitic, și, în paralel, un control democratic eficient al lor?

Ar fi trebuit să se producă până acum, când ne-am bucurat de acel „dividend al păcii”, actualizarea legislației și să avem niște servicii foarte eficiente. Și eu aș prefera să fie foarte active, dar pe atribuțiile lor constituționale și legislative. În limbaj mai mundan, aș spune că dacă e pisică, trebuie să prindă șoareci, dacă e serviciu de informații, trebuie să prindă spioni. Or, nu prea avem cazuri de spioni prinși. Ne uităm la cehi, polonezi, până și bulgarii au expulzat spioni ruși. Noi am prins unul, la Timișoara – mă refer la cazul Bălan –, dar nu știm încă ce a reușit să raporteze la Minsk și la Moscova. Se zice că ar fi devoalat numele a cel puțin zece ofițeri acoperiți români.

Apoi avem situația anulării alegerilor din 2024, de care aminteați. Nici mie nu mi-e clar ce s-a întâmplat atunci. Nu știm cât a fost spionaj acolo sau influență, din moment ce nici președintele nu a reușit încă să prezinte raportul, nici Justiția să probeze și să condamne autorii.

Deci, da, aș prefera ca serviciile să fie foarte, foarte active, bazate pe probe și nu pe manipulări interne, cu intruziune în politică.

 

În opinia mea, era necesar să fi fost dispusă în SRI o anchetă internă care se stabilească limpede dacă problema ingerinței factorului extern în alegerile prezidențiale din 2024 nu a putut fi evitată din motive ce țin, poate, de o legislație ineficientă, ori din neprofesionalism sau, mai grav, din cauza unor complicități. Nu știm însă dacă a existat, iar dacă a existat, cu ce concluzii și măsuri.

Da, avem o legislație învechită și o lipsă explicită din lege a referențialelor legate de războiul de manipulare, dar există o legislație secundară. Cred că problema se găsește undeva la intersecția dintre leadership-ul serviciilor și cel politic, nu cred că nu există expertiză. Am avut doi doctoranzi, absolvenți ai Academiei Naționale de Informații. Unul dintre ei, prin 2021, a făcut o teză foarte bună în care a explicat pericolul rusesc corelând mesajele de la Ministerul de Externe rus cu mesajele Sputnik și cu ce propaga Ambasada Rusiei și, după aceea, cercetând social media, a reușit să identifice grupurile care achiesează la aceste narațiuni. Și omul acesta a fost angajat la SRI. Bănuiesc că la nivelul de jos sunt experți buni. Nu aș considera asta că e lipsă de expertiză, dar nu știm ce decizii se iau la nivelul leadership-ului, ce așteptări au, ce implicare, ce legătură cu trecutul – pentru că și aceasta e o problemă. De exemplu, îmi amintesc o dispută pe tema „monumentul eroilor securiști”, undeva la Pitești, deși acel monument era contestat de societatea civilă și de foști deținuți politici. I-au schimbat numele și placa comemorativă, dar acolo se depun coroane de către rezerviștii Securității. „Raportul Tismăneanu” nu a avut impact asupra lor. Mă gândesc că, de exemplu, există un istoric care îi aduce elogii lui Mihai Caraman și promovează peste tot ideea că a fost foarte bun spion, acesta furând secrete de la NATO în anii 1960, iar Caraman a devenit și primul director „civil” al SIE. Am înțeles că abia la presiunea lui Manfred Wörner a fost schimbat de către Iliescu. Cam ăsta era mesajul, de continuitate cu trecutul, nu de discontinuitate. Și cred că și asta e o problemă.

 

„Nu am încredere în comisiile de control”

Ați sugerat în volumul dumneavoastră organizarea unei comisii de analiză de tipul Comitetului Church din SUA, din anii 70. Cine ar trebui să intre în componența unei structuri similare și ce ar putea face ea concret?

Cum am mai spus, ar putea fi constituită fie la nivelul Președinției, după modelul comisiilor făcute de Băsescu – senzația mea e că acolo și-ar avea locul, pentru că ar putea include și oameni din mediul academic, din societatea civilă și, bineînțeles, ar fi un raport de diagnoză și de analiză a activității serviciilor din ultimii 36 de ani –, dar ea poate fi organizată și la nivelul Parlamentului, respectiv prin comisiile parlamentare. Însă aici sunt mai sceptic.

Mai întâi ar trebui să precizăm ce-i cu comitetul ăsta Church. În timpul Războiului Rece, și în SUA s-au produs abuzuri. Iar, în 1975, mai ales după episodul Watergate, cu Nixon, s-a făcut un comitet bipartizan, condus de un democrat și un republican, cu membri ai comisiilor parlamentare care au devoalat multe abuzuri comise de serviciile de informații. Deci, asasinau lideri de stat prin Africa sau în America Latină, dădeau lovituri de stat, asta pentru CIA. În interior, urmăreau jurnaliști sau oameni politici și din societatea civilă. Raportul a fost devastator. Vreo cinci volume au apărut în urma acestui comitet și s-a schimbat legislația și modalitatea de control al serviciilor cu o lege numită Goldwater-Nichols Act. De atunci, America a intrat pe un făgaș normal. Există și azi alte discuții despre statul paralel și acolo, din motive contextuale.

La noi, vorbim de „pakistanizarea României”, de câtă putere au generalii și serviciile de informații, dar nu avem suspiciuni generalizate. O asemenea comisie asta trebui să facă, să aducă probe, eventual cu implicarea unor experți cu acces la documente secrete, dacă sunt chestiuni ultrasecrete, și să vadă ce e greșit până în profunzime – de exemplu, în cazul Sebastian Ghiță sau Gabriel Oprea – și după aia trebuie făcute niște propuneri de politici publice care ar îndrepta legislația, care să constituie bază pentru o nouă legislație. Aș vedea o comisie din care să facă parte și societatea civilă.

Putem organiza o asemenea comisie și în societatea civilă, pentru că sunt destule investigații jurnalistice sau decizii ale instanțelor de la care se poate porni. Eu chiar mă gândeam să-i propun rectorului Universității din București să facem o audiere publică – am mai făcut ceva asemănător prin 2007 –, numai că nu vom avea acces la date esențiale. Dar putem să contribuim cu argumente și cu viziunea academică sau a societății civile, să includem și un exercițiu de foresight legat de noile fenomene ale supravegherii în epoca inteligenței artificiale.

Eu nu am încredere în comisiile de control. Chiar dacă includ și câțiva tineri din Opoziție, dar au și oameni de tipul Ghiță. Nici nu știu cine sunt șefii comisiilor de control ai SRI și SIE, dar se poate verifica pe site-ul Parlamentului. Una dintre ele este condusă de Eugen Bejenariu, cred că a fost general și ministru în Guvernul Năstase, deci sunt tot oamenii sistemului. Dar de asta am și zis că mai degrabă la Președinție aș vedea o asemenea comisie. Apreciez activitatea lui Allen Coliban, membru al unei asemenea comisii din partea USR, care a făcut și a postat pe social media niște episoade foarte interesante despre controlul civil al serviciilor, cu explicații. Însă când mă uit la bibliografie, sunt referințe din ziare. Aici e și o mică dezamăgire: păi tu, ca membru al comisiei, ar fi trebuit să te uiți la rapoartele comisiei din care faci parte, rapoarte ale serviciilor de informații secretizate de prin 2020. Eventual să ieși public, ca avertizor de integritate, sau să ceri rapoarte și să faci interpelări. Dar se poate face un scandal în Parlament.

 

Materialele video ale lui Allen Coliban sunt foarte bune. Devoalează și o caracatiță cu epoleți din jurul lui Călin Georgescu. Rapoartele SRI la care faceți referire înțeleg că sunt blocate în Parlament.

Da, dacă vă uitați pe site-urile serviciilor și Parlamentului, vedeți că după 2020 nu a mai fost făcut public niciun raport.

 

E totuși straniu că în societatea civilă, nimeni nu a realizat în toți anii aceștia că nu există rapoartele de activitate ale SRI. Nimeni nu s-a sesizat să facă scandal în public pe tema acesta. Și nouă, în presă, ne-a trecut pe sub radar subiectul, până anul trecut, când s-a discutat pe tema aceasta, însă doar câteva zile.

Și așa nu știm ce-i înăuntru, nu mă aștept să fie prea multe lucruri spectaculoase. Însă măcar elaborarea, raportarea, aprobarea lor ar fi primul gest de control democratic și ar putea să fie o bază de lucru. Vorba lui Tom Hanks, „viața-i ca o cutie de ciocolată, niciodată nu știi ce-i înăuntru”. Dar măcar să existe un mecanism funcțional de raportare. Chiar și rapoartele din 2020 au apărut tot în urma unui scandal. Cu patru ani înainte, nu fuseseră discutate.

O vină o putem atribui și societății civile și parlamentarilor, ei nu știu ce putere au, o putere oferită de lege și de acest mecanism de control democratic civil. Vedem mulți politicieni care se duc în control teoretic, stau la o masă la SRI sau la SIE, se duc și se milogesc de ei să fie puși pe liste la alegeri. La fel, am colegi, în mediul academic, care abia așteaptă să fie băgați în seamă de către servicii.

                                                                   

Opacitatea serviciilor este o problemă, situație pe care o motivează prin faptul că legislația nu le permite să devoaleze prea multe informații. Deși unora nu le înțelegi caracterul secret. Vă dau un exemplu: cu câteva luni înainte de alegerile din 2024, cerusem informații referitoare la combaterea propagandei rusești în România. Mi s-a comunicat că nu îmi pot da astfel de informații și că ele au fost, acolo unde era cazul, trimise instituțiilor. De la instituțiile care primesc informații din partea SRI iarăși nu aflăm nimic oficial. Rămân întrebări: au știut, au comunicat mai departe, iar instituțiile nu au făcut nimic cu informațiile primite? Au știut și nu au comunicat? Nu au știut?

Pe de o parte, cum v-am spus, ei sunt foarte bine protejați de legislația asta învechită. Legea siguranței naționale prevede cine ar trebui să aibă acces la informații din domeniul securității și la documente secrete. Și mai este, după aceea, Legea privind informațiile clasificate. Cred că sunt multe rapoarte destul de vagi trimise în așa fel încât serviciile să se apere, în caz de criză.

În clipurile despre care aminteam, Coliban lasă de înțeles că SRI-ul sau serviciile și-au făcut datoria, au avertizat, dar pentru că sunt secrete nu prea știm ce au avertizat. La rândul său, propune analiza acelor informări, dar cred ca acele comisii puteau să facă lucrul ăsta, dincolo de rapoartele făcute publice de către CSAT.

Pe de altă parte, nu știu ce e atât de secret legat de războiul hibrid purtat de Rusia, din moment ce în Strategia Națională de Apărare și în Conceptul strategic al NATO este menționată amenințarea rusă. Nu știu ce mare secret ar fi să vă răspundă că „uite, au fost identificate următoarele acțiuni”. Uitați-vă la rapoartele făcute de serviciile de informații din Țările baltice, Finlanda sau Polonia, care sunt în aceeași situație, rapoarte care sunt destul de explicite.

 

„O parte din rezerviștii militari sunt mai degrabă influențați de învățământul acela politico-ideologic național-comunist”

Se bănuiește că ar fi un număr mare de rezerviști – poate și cadre active – din instituțiile de securitate, apărare, siguranță ale țării susținători ai unui aspirant la Președinția României care face jocuri anti-naționale, drapate însă sub un zgomotos fals patriotism? Mă refer la Călin Georgescu. Cum vă explicați numărul mare de militari care îl creditează cu încredere?

N-am o explicație clară și definitivă, dar eu însuși sunt absolvent de liceu militar și școală militară și am câțiva foști colegi activi în social-media. Am observat că sunt destui pe rețelele de socializare pro-Călin Georgescu, însă n-aș trage concluzia că sunt și pro-ruși. O explicație ar fi că o parte din rezerviștii militari sunt mai degrabă influențați de învățământul acela politico-ideologic național-comunist în care au fost educați. Mă gândesc la o cercetare să văd în ce măsură acele păreri sunt convingeri ferme sau pur și simplu și aici pot fi boți, troli și așa mai departe care creează campania asta. O altă linie de discuție, poate speculativă, este aceea că, în rândul lor, lideri de opinie sunt foști ofițeri de contrainformații militare, care de fapt erau membri ai Direcției a IV-a a Securității. Până la urmă, aștept anchetele parchetelor, ar trebui să se termine, inclusiv cea privind presupusa lovitură de stat. Nu știu de ce se întârzie atâta.

„Prin selecția liderilor civili de tip matrioșka s-a sădit neîncredere”

În volum vorbiți și despre o neîncredere a militarilor în liderii civili. Scrieți în carte: „Concluzia mea este că a expirat contractul dintre elita politică și militară, că există o neîncredere a serviciilor în a oferi informații politicienilor, câtă vreme aceștia acționează ca un cartel de crimă organizată și utilizează Parlamentul ca scut de protejare a penalilor. De partea cealaltă, există suspiciuni că serviciile de informații infiltrează sfera politică și justiția, ilegal, cu ofițeri acoperiți.” Când a expirat acest contract? Există vreo ieșire din acest cerc vicios?

Contractul social la care mă refer în carte și care a stat la baza acelui Studiu de lărgire a NATO este promovat de către Joseph Nye, fostul subsecretar de stat la Pentagon, care spunea că esența acestui control democratic civil constă într-un contract social. Pe de o parte militarii trebuie să fie apolitici, să nu facă politică partizană, să se ocupe doar de pregătirea lor militară și să îi respecte pe liderii civili care sunt aleși democratic. De partea cealaltă, civilii trebuie să ofere armatei resursele ca să se pregătească.

Apropo, la admiterea în NATO noi ne angajam să alocăm 2,38% din PIB – lucrul acesta nu s-a întâmplat niciodată, nici chiar astăzi. Abia după 2015 au apărut încercări de a atinge 2%, la presiunea lui Trump.

Prin selecția liderilor civili de tip matrioșka s-a sădit neîncredere. Revenind la întrebare, nu știu exact când a expirat acel contract. Dar serviciile ascund documente sau trimit documente în doi peri, din neîncredere față de o clasă politică de tip cleptocratic, iar politicienii sunt neîncrezători în servicii, dar îî curtează, crezând că ei sunt „selecționeri”. Presupun că anul 2024 a fost un semnal clar al finalizării contractului social. Totodată, aici joacă un rol important și contextul internațional. În SUA, de pildă, avem o luptă similară a lui Donald Trump cu „deep state”, cel puțin la nivel retoric. Nu știu dacă, în actualele condiții, vom găsi soluții de refondare a statului.

 

Reforma sistemului apărare, și, colateral, a celui de securitate a fost o condiție pentru intrarea României în NATO. Ce s-a făcut bun în acești peste 20 de ani și ce nu s-a făcut, trebuia și se putea face?

Ca să fim admiși, NATO a construit acel ghid numit Membership Action Plan. Cât am avut acel ghid și o condiționalitate externă, reforma a funcționat foarte bine. Numai că, uneori, am mai făcut și compromisuri. Odată intrați în UE și în NATO, n-am mai avut interesul să facem reforme profunde, din proprie ințiativă. Să ne gândim doar la MCV, acel mecanism de cooperare și verificare care a fost structurat cu intenția să fim evaluați din exterior despre modul cum reformăm Justiția. Am tras tare să scăpăm de el, dar până la urmă se vede și astăzi cât de reformată e Justiția. Eu am spus așa metaforic că, pe o scală de la 1 la 10, am fost admiși în NATO și UE cu nota 5, adică am primit acele calificative de economie de piață emergentă și de democrație funcțională la minim. Și noi nu am mai avut o evaluare, un audit extern.

Din punct de vedere militar, sunt un pic nemulțumit. E o părere personală, după problema cu dronele de la Galați și de la Constanța, că noi nu suntem pregătiți, deși am avut timp la dispoziție. După patru ani de război lângă noi, nu suntem capabili să doborâm o dronă. Părem ca un fel de milogi în fața NATO, ne rugăm de ei să ne trimită armament, să dăm o dronă jos. Dacă ne uităm la tratatul NATO, la articolul 3 este prevăzută obligația fiecărui stat membru de a-și menține și dezvolta capacitatea de a rezista unui atac armat. Cred că ne facem de râs cu acest prilej…

„Niciunul dintre acești doctori în științe militare nu participă la dezbateri internaționale”

În perioada 2000-2014, mai spuneți, au fost acordate 1500 de diplome de doctor în științe militare, multe dintre ele dovedite public ca fiind plagiate. Nu simțim această infuzie masivă de expertiză în zona de securitate națională. Poate că unii nici nu vor profesa vreodată în domeniu. Cum se explică această atracție pe care au generat-o doctoratele luate în sistemul de învățământ al SRI, al MAI, al Armatei?

Cartea are trei sub-capitole: reformă, control civil și impostură. Despre reformă am vorbit și trebuie să fim mulțumiți că am devenit membri ai NATO și UE, chiar și cu nota 5. Doctoratele plagiate și diplomele din colegiile naționale de apărare și de siguranță fac parte din partea treia a cărții, cea referitoare la impostură.

Dacă înainte de 1990, despre Securitate aveam impresia că ne ascultă în permanență, în perioada de după 1990 s-a creat impresia că serviciile sunt kingmaker: te iau din mulțime și te fac ministru, secretar de stat, om de afaceri, că primești contracte cu statul. Pe fondul acestei percepții s-a dezvoltat o cerere mare pentru acest tip de studii, din partea unor oameni de afaceri, jurnaliști sau tineri politicieni.

Cu doctoratele militare e o chestie și mai gravă. În sistemul de educație al statelor NATO, nu mai există doctorate în științe militare decât în România și în Bulgaria. La noi, inclusiv miniștrii făceau doctorate în științe militare în timp ce își exercitau mandatul. La un moment dat, a fost înființată acea Academie de Științe ale Securității Naționale (ASSN), creată de Maior și de Oprea, care a selecționat 25 de generali și cinci civili (printre ei, Sorin Cîmpeanu), care erau declarați academicieni și primeau o rentă viageră, fără să fi scris vreo carte sau să aibă vreo citare în literatura de specialitate. Traian Băsescu a vrut să desființeze această academie, când era senator, iar în nota de fundamentare scria că această academie a fost un grup infracțional organizat.

Sunt dezbateri internaționale, conferințe, vorbim acum de NATO 3.0. Niciunul dintre acești doctori în științe militare nu participă la dezbateri internaționale sau nu văd măcar influența lor în structurarea unor documente de poziție naționale. Scopul lor a fost să creeze un networking de intrare în această elită cleptocratică.

 

Această academie foarte opacă și ea în privința componenței, activității, cheltuirii banului public, mai funcționează. Dar ce mai face concret?

În 2014 am scris un articol, inserat și în carte, pe care l-am intitulat: „Academiile: aici sunt banii dumneavoastră”. Constatam că sunt șase academii care voiau să copieze Academia Română. ASSN era cea mai celebră, înființată peste noapte, care avea academicieni cu indici Hirsch zero, pentru că nu aveau niciun articol științific publicat, dar, în schimb, primeau rente viagere de la buget.

Astăzi ea mai funcționează, dar nu mai are finanțare de la buget. Au rămas doar o rețea. Câțiva academicieni civili s-au retras, s-au rușinat probabil. Ați spus că sunt prea optimist. Este bine măcar că au fost devoalați, că li s-a tăiat finanțarea de la buget. E un prim pas.

 

„Cele mai grave vulnerabilități sunt corupția și cleptocrația, pârghii folosite de inamic”

Care sunt azi vulnerabilitățile cele mai mari la adresa securității și apărării a țării?

Amenințările și vulnerabilitățile sunt două noțiuni diferite. Amenințările sunt prevăzute în legislație, în acea lege învechită a securității naționale. Vulnerabilitățile sunt ale statului sau ale societății. Personal, cred că cele mai grave vulnerabilități sunt corupția și cleptocrația, cu oameni care se situează deasupra legii. Vedeți cum se închid dosare, cum Justiția uită de unii, deși Constituția prevede că nimeni nu trebuie să fie deasupra legii.

Suntem în situație de război hibrid. Hibrid înseamnă că sunt mai multe acțiuni în afară de atacul cinetic la adresa teritoriului nostru, suntem atacați și psihologic, și informațional. Iar acele vulnerabilități sunt deja pârghii folosite de inamic.