Interviu Cristian Pătrăşconiu. Maia Morgenstern: „Vulnerabilitatea asumată este cea mai puternică «armă» pe care o deţin”

Foto: Oana Monica Nae


Nu sunt eu
este titlul cărții de memorii publicate, recent, de Maia Morgenstern la Editura Litera. De la confesiunile din această carte pleacă și acest dialog-confesiune.

 

„Stau la pândă să îmi surprind reacții, trăiri”

De ce e bine, de ce este – poate – profitabil ca noi să nu fim noi înșine, câteodată? Cum poate să ne ajute ieșirea aceasta din sine, părăsirea de sine sau, uneori, chiar rătăcirea de sine?

Detașarea e bună. Nu știu în sine de ce e bună. Pot să vă spun ce cred, de ce cred eu că e bine. Pentru că o privire de ansamblu, o privire de deasupra, o privire de la „marginea orizontului“ cred că e mai cuprinzătoare. Așa cred…

 

De ce dumneavoastră spuneți „nu sunt eu“. Nu sunt eu – e titlul cărții dvs. de memorii…

Aici, fiind vorba despre cartea mea, e mult mai simplu. E ceva de ordin personal. Și în carte, și în spectacolul pe care l-am înregistrat de curând la Teatrul Dramaturgilor sunt tot felul de mărturisiri pe care poate că am curajul să le fac în scris. Dar încă mă mai ascund, încă îmi e teamă, încă nu îmi asum pe deplin. Încă îmi e frică – aoleu, ce am zis? Asta e firea mea. E mult mai simplu și mult mai puțin filozofic…E încă o spaimă de asumare.

 

E bună spaima aceasta, teama aceasta pentru un actor?

E spaima mea și cu ea trăiesc eu.

 

Îl ajută să crească pe un actor această spaimă?

Eu vorbesc doar de mine. Nu aș generaliza. Mie îmi folosește. Îmi și place să fac vivisecție, așa, pe mine; îmi și place să constat. Îmi place tare mult; însă nu știu cât îmi folosește. Îmi dă o vibrare, o trezie, o alertă, o pândă. Da… Stau la pândă să îmi surprind reacții, trăiri. Mai ales reacții, paradoxale. Și să le analizez, și să le întorc pe toate fețele. Cu umor, cu autoironie. Da, îmi ajută; vă răspund cu toată sinceritatea că teama aceasta îmi e de ajutor. Inclusiv pentru că această spaimă îmi alimentează autoironia.

 

„Totul ajută să mă șlefuiesc”

Încă o dată – titlul cărții de la Editura Litera e Nu sunt eu. Dar, dacă îmi dați voie și dacă nu sunt prea îndrăzneț, cine sunteți?

Eu nu-s lămurită. Mai săpăm…

 

Dincolo de spaima despre care vorbeați mai înainte, ce anume vă ajută să creșteți, ce anume vă ajută să vă simțiți împlinită?

Tot felul de lucruri. Alternanța – foarte mult. Alternanța stărilor bune, stărilor proaste, cele de tensiune cu năzuința, cu căutarea relaxării momentelor. Din când în când: practicarea ecranării.

 

Ecranare – cum, mai precis?

Facem așa: ne gândim că în clipa asta fac un exercițiu de a mă detașa de propriile dureri, de propriile suferințe. Ia să vedem – reușim sau nu? Uneori da, alteori nu. Lucrurile acestea dau roade.

 

Se mai cheamă aceasta și „privirea de deasupra“. Ca și cum v-ați privi din depărtare, de pe Muntele Olimp…

Da. Dă roade!

 

Oamenii vă ajută să creșteți? Obiectele? Partea nevăzută?

Totul mă ajută. Totul! Nu știu dacă aș folosi verbul „să cresc“; aș folosi un altul – „a șlefui“. Totul ajută să mă șlefuiesc. Mă ajută să mă transform, să mă șlefuiesc, să mă transpun în altceva, pentru a înțelege mai bine. Uitați: câteodată îmi vine să intru într-un conflict, ca să învăț mai mult, mai bine. Cumva, așa s-a născut și cartea aceasta: extrapolând. A fost un cumul de amintiri care au țâșnit, așa…

 

„Nu contează dacă amintirile par neînsemnate, lasă-le să fie așa”

À propos de amintiri. Cum vă cheamă memoria, către ce vă cheamă ea? Către ce v-a chemat memoria și poate, după ce ați pus punct la carte, către ce vă cheamă sau către ce vă mai cheamă?

Depinde. Ca la orice om care înaintează în vârstă – e, de altfel, un lucru deja dovedit, știut, probat –, revin, pregnant, amintirile copilăriei. Ale copilăriei dintâi. Și vă spuneam: îmi place să „disec“, să analizez, să fac vivisecție. Nu contează dacă amintirile par neînsemnate sau par că sunt niște prostioare. Lasă-le să fie așa! Ele au ecou într-o altă zonă în mine. Și aceasta se manifestă și în visele pe care le am. Nu e vorba de interpretarea viselor, cât de conștiența faptului că îngrijorarea, temerile mele, frământările se manifestă acolo și acolo – și mai apoi, lămurindu-le, totul devine mai limpede.

 

Visați mult, Doamna Maia Morgenstern?

Cam da. Visez mult.

 

Color? Alb-negru?

Color. Și visez cu sunete multe.

 

De ce – ați spus chiar dumneavoastră, într-o intervenție publică – această carte de memorii e ca un fel de mână?

Mă țin, mă ascund, mă deschid – aici, în carte. Mâinile mamei îmi erau extrem de dragi. Mi-erau pavăză, mi-erau jucărie, sprijin. Sublimissime erau mâinile mamei. Găsesc că gestul de a te ține de mână e ceva extrem de intim, de adânc, de iubitor. Ca o promisiune. Ca un legământ.

 

Dar mâinile pentru un actor, pentru actrița care sunteți, ce înseamnă ele? Jucați foarte mult cu mâinile?

Nu. Asta nu. Nu neapărat. Depinde și de context. Țin minte, când am fost chemată să joc „Medeea“, la început mișcam mult mâinile, dădeam din ele des. Iar Andrei Șerban mi-a zis, așa, foarte interesant: „Acum legați-i mâinile la spate; Medeea, personajul, e înlănțuit; și tot ce ai de exprimat, exprimi cu vocea, cu restul trupului, cu emoția, cu urletul, cu ochii, fără mâini.

 

„Preocuparea mea e pentru rostire”

Foto: Oana Monica Nae

Ce părți din corpul dumneavoastră valorizați foarte mult când sunteți pe scenă? La limită, cel mai mult?

Preocuparea mea e pentru rostire. Rostirea să fie pe cât de clară, pe atât de adevărată.

 

Aici am vrut să ajung. Pe cuvânt…

(râde) Da.

 

De fapt, întrebarea ascunsă e aceasta: de unde aveți vocea aceasta hipnotizantă? De unde?

Eu știu… Se lucrează. Tot timpul se lucrează vocea.

 

Cum își lucrează Maia Morgenstern vocea ei minunată?

De la vocalize – vocalizele clasice – până la atenția de detaliu față de articularea cuvintelor. De la lucruri banale, triviale – cum articulez un cuvânt sau altul, care sunt mușchii feței, ai gurii, cum articulez astfel încât să nu pară forțat, să nu pară bătut pe cuvinte, să se înțeleagă până la ultima silabă, până la ultima literă. Cel puțin, ăsta e visul meu… Deci, exerciții de respirație, de rostire, de protejare. Când eram mai tânără nu știam a-mi proteja vocea și acum am învățat să îmi apăr  vocea. Să o lucrez, să o apăr, să o cultiv, să o odihnesc. Alternanța – iată! Iarăși și iarăși revin la al-ter-nan-ță!

 

Când ați devenit conștientă că vocea e instrumentul dumneavoastră redutabil?

Când am pierdut-o. Am răgușit sau chiar am amuțit. Atunci s-a întâmplat o nenorocire, pentru că a trebuit să găsesc o cale de supraviețuire. Dacă eram liberă, în concediu, nu era sfârșitul lumii. Însă s-a întâmplat când eram pe scenă, când aveam premieră. Eram ca un peștișor. Și a trebuit să găsesc o modalitate de a mă exprima, de a scoate sunetul, deși eram aproape mută. Și, legat de aceasta, îmi aduc aminte ce mă învățau despre voce la facultate profesorii, profesorul Nicolae Gafton – atunci mi se părea ceva artificial și îmi dădeam ochii peste cap. Pe un bebeluș nu îl învață nimeni cum să urle; îl învață nevoia, nevoia de a supraviețui – de foame, de sete, și așa mai departe. Și urlă…

 

Din diafragmă, cum spunea cândva și Luciano Pavarotti…

Nu numai el. Un bebeluș urlă din toți rărunchii, la modul propriu. Pentru meseria de actor, pentru arta de a fi actor îți trebuie mult meșteșug. Și ăsta se învață, cu trudă, cu sudoare, cu tehnică, cu orizont cultural.

 

Cu „șmotru“, ca să zic mai direct…

Da, da. Cu foarte mare efort.

 

„Răbdarea mă face puternică și tot ea îmi și lipsește uneori”

Care e cea mai puternică „armă“ pe care o deține actrița Maia Morgenstern?

Vulnerabilitatea.

 

Ne ajută o carte să ne împăcăm cu noi înșine? Nu sunt eu, de Maia Morgenstern, o ajută pe Maia Morgenstern să se împace cu sine?

Nu. Nu are rolul acesta. Încă nu. Dar începem să punem cărțile pe masă. La propriu și la figurat.

 

Nu sunt eu e și spectacol. Cum e să vă jucați pe dumneavoastră înșivă într-un asemenea spectacol?

Păi e așa: e o parte cum sunt eu, o parte cum nu sunt eu, o parte cum aș fi vrut să fiu, o parte cum n-aș fi vrut să fiu eu – și încă alte sute de părți… E bine?

 

Daaa. Încerc să înțeleg…

(râde) Da…

 

Ce îl face puternic pe un actor? Ce vă face puternică?

Răbdarea. Trebuie să am răbdare să se coacă timpul pentru un rol. Răbdarea – ea mă face puternică și tot ea îmi și lipsește uneori. Și, pe lângă răbdare, vederea de ansambu, a vedea în perspectivă. Pe de altă parte, a vedea în perspectivă a constituit pentru mine, nu de puține ori, o piedică; o sursă de nervozitate și de nefericire. Se întâmplă uneori să văd și mie mi se pare atât de evident că asta va fi și nu altceva încât pot ajunge să intru în conflict cu alții. Răbdare și detașare, da…

 

Dar fragilitatea (cum) vă face puternică?

E o nuanță: vulnerabilitatea și fragilitatea asumate. Pentru că, de fapt, când asum așa ceva, este evident că știu mai multe despre mine și, de asemenea, nu mă mai ascund. De obicei, eu mint și mă ascund de frică. Mi-e frică să trăim în zodia lui „ce-o să zică lumea“, că „asta nu se face“. Dar, de fapt, ce-o să zică lumea? A, b, c – astea poate „să le zică lumea“. Astea sunt punctele slabe. Or, odată asumate, ce să mai zică lumea? Mai mult decât știu eu că nu e bine, că nu e în regulă, că nu e frumos. Mă doare când e așa. Actriță fiind, depind de ce zice lumea.

 

Vă temeți de ceva când sunteți pe scenă?

Da. De foarte multe lucruri.

 

Adică?

Mă tem să nu uit textul. Am coșmaruri în legătură cu faptul de a avea azi un spectacol de care nu am știut sau la care nu am ajuns la timp. Ăsta e un coșmar. E foarte interesant și e foarte simplu de înțeles: în același timp e o responsabilitate și o teamă de a fi pe scenă. Îți e teamă să fii acolo pentru că nu te simți foarte bine pregătit, pentru că nu vrei să fii acolo, pentru că îți e teamă de cum te vor judeca alții. De fapt, îți e frică să fii pe scenă și aceasta se traduce prin aceea că îți e teamă să nu ratezi un spectacol.

 

Aveți acum emoții la unele spectacole, comparabile cu emoțiile pe care le aveați la începutul carierei dumneavoastră actoricești?

Da. Comparabile, da. Adică, emoții mari. Dar nu la fel ca la începuturi. Însă diferă – acum le pot domina, le pot domestici. La începuturi, eram copleșită. Aoleu, ce or să zică; aoleu, o să mă placă? – era un fel de joc. Jocul de-a modestia: vai, nu cred că e destul de bine; vai, ce prost a ieșit rolul acesta! Era și un fel de ipocrizie, dar și o formă de spaimă.

 

Și ce faceți acum, mai eficient, în fața unor spaime de acest gen?

Muncă, pregătire. Ce am eu de spus? La fel de tare mă doare și acum, ca în tinerețe: ce spun ceilalți. Asta este vulnerabilitatea mea. Acum însă fac pregătire, îmi așez o temelie foarte solidă pentru ceea ce fac pe scenă.

 

Cât mai multe ancore, așadar?

Da, oarecum. Însă ancora e făcută pentru a fi ridicată. Temelie – e cuvântul mai potrivit.

 

Depindeți de ce spune lumea – așa spuneți. Și e corect, e firesc pentru această meserie, e intuitivă o asemenea percepție. Dar când se termină spectacolul, când se termină piesa, la cabină, ce faceți? Ce sunteți? Cum sunteți acolo? Sau poate că este extrem de intim…

Este extrem de intim, dar despre asta pot să vorbesc. Intenția mea e să pun punct și să văd ce am de făcut mai departe. Și să mă dezbrac de hainele personajului în care am fost. Uneori reușesc, alteori nu pe deplin (atunci când nemulțumirile sunt; și sunt nemulțumiri în legătură cu o prestație dintr-o seară sau alta).

 

„Îmi face mare plăcere să fiu «avocatul» sau «procurorul» personajelor mele”

Cum vă e mai ușor să vă „dezbrăcați” de personajele pe care le jucați?

Astea sunt tehnici. Prin respirație, în general.

 

Vă „dezbrăcați” mai ușor de personaje întunecate sau de personajele luminoase?

Este iarăși o tehnică: îmi face mare plăcere să fiu „avocatul” sau „procurorul” personajelor mele. Și avocat sau procuror pentru poveștile lor, pentru situațiile în care sunt implicate. Sunt procurorul personajelor care sunt luminoase și prea „dulci” și avocatul apărării personajelor întunecate. De obicei, avocatul apărării are treabă mai multă de făcut, căci vorbim de personaje întunecate.

 

Dacă ar fi vreodată, ar fi să povestesc despre cicatricile unor răni pe care nu le-am suferit eu

Sursă foto: Facebook / Maia Morgenstern

Tot în legătură cu cartea dumneavoastră, ați spus de curând: „datoria mea e de a povesti”. De ce e datorie – să povestești, să povestiți?

În primul rând, pentru că mă simt vinovată. Când eram la 14, la 18, la 20 de ani, la 30 de ani, îmi dădeam ochii peste cap pentru că părinții îmi povesteau despre trecutul lor – iar și iar –, nu neapărat într-o cronologie pe care să o fi înțeles. Nu povesteau din spirit revanșard – și îmi amintesc ce tensiune era, când erau spuse atunci aceste povestiri ale tatălui și ale mamei. Iar vine cu povestea asta pe care nu o înțeleg – îmi spuneam. Când a fost, în ce lagăr? Iar lucrurile acestea vin la suprafață și se leagă acum. Și le înțeleg. Adică, dacă ar fi vreodată, ar fi să povestesc despre cicatricile unor răni pe care nu le-am suferit eu; dar eu port aceste cicatrici din generația a doua de supraviețuitori ai Holocaustului. Să vă dau un exemplu – iar concluziile, dacă veți vrea, le veți trage dumneavoastră: odată am venit acasă de la joacă, mergeam des la joacă, părinții mei au vrut să fiu un copil voios – un copil între alți copii. Și am venit acasă, cum vă spuneam, bucuroasă să le povestesc ce am făcut. Și le-am spus: am fost cu copiii și am mâncat frunze. Erau acrișoare, sigur știți la ce mă refer, niște plăntuțe care cresc pe garduri. Venise primăvara, aprilie-mai, era frumos – și eu am mâncat, împreună cu ceilalți copii, frunzele acestea acrișoare. Am venit acasă și, foarte mândră, am povestit că am mâncat cele mai multe frunze. A ieșit un scandal îngrozitor, a început tata să urle. Eu nu înțelegeam – ce am făcut, nu mă durea burta, ne-am și distrat. Cum ai putut să faci una ca asta? – îmi spunea tata. Nimic nu am înțeles atunci. Am fost și foarte jignită, și năucită și când țipa tata m-am speriat îngrozitor. Nu știam cu ce mă făcusem vinovată. Puțin mai târziu, mi-a explicat mama: ei au fost nevoiți să mănânce frunze în lagăr…

 

Oh, Doamne…

Da, să mănânce frunze. Nu aveau altceva. Doar coji de cartofi și frunze. Nu știam, nu știusem, eram copil, nu aveau de ce să îmi povestească, nu aveau de ce să îmi întunece sufletul, dar a ieșit din tata un urlet și o durere nevindecată… Iată: de aici, și de aici – datoria de a povesti. Sunt răni pe care nu le-am suferit eu, dar am cicatricile lor. Cicatrici urâte și strâmbe!

 

Când erați mică, ce ați vrut să vă faceți atunci când o să creșteți mare? Între altele, știu că soldat…

Soldat, da. Am vrut să mă fac și taxatoare de tramvai. Mi s-a părut, la un moment dat, că e persoana cu cea mai mare autoritate de pe lumea asta. Bătea cu o monedă în biroașul ăla al ei cu sertărașe și toată lumea o asculta. Am vrut să fiu și balerină. M-au dus la școala de muzică, dar nu am luat examenul, pentru că nu știam cum mă cheamă. Nu știam că mă cheamă Morgenstern; la cinci ani nu știam asta – cred că era prea greu. Am schimbat și alte meserii – la un moment dat am vrut să mă fac doctor pediatru, dar nu am învățat destul la fizică și la chimie.

 

„Atunci când scriu, mă aud vorbind, mă aud repetând”

Unde se duc rolurile, zecile, sutele de roluri ale Maiei Morgenstern, pe măsură ce trece timpul?

Nu sunt ale mele. Mă întâlnesc cu ele, trec prin ele și ele merg mai departe către alte generații de actori. Nu sunt proprietatea mea.

 

Vă plac parfumurile. Vorbiți și în carte despre ele. Vă plac foarte mult. Și mie îmi plac. Vreau să ne jucăm puțin.

Da.

 

Și anume, așa: care sunt notele de bază ale cărții dumneavoastră de memorii? Și notele de mijloc? Și, desigur, notele de vârf?

Lemnos, de brad – la mijloc. Notele de vârf: amar.

 

Numai amar?

Biiiine: dulce-amar. Poate un pic a ciocolată. Ciocolata care, de fapt, nu îmi place.

 

Și notele de bază, cele mai îndelungate, mai persistente note?

Orice în afară de floral. Nu floral! Și nici citric. Ambră, cred că ambră totuși…

 

În ce fel seamănă ceea ce faceți pe scenă cu ceea ce faceți în scris, în aceste memorii? Și unde nu mai seamănă?

Seamănă în aceea că, și atunci când scriu, mă aud vorbind, mă aud repetând. Cred că îmi aud inflexiunile rostirii. Îmi văd privirea, simt ritmul, cadențele. De asemenea, șterg, revin, repet, nu îmi place, refac, recompun – și în aceste privințe seamănă.

 

„Nu știu să zâmbesc”

La finalul cărții, spuneți așa: „Dar tata zâmbea, zâmbea mult. Asta eu nu am știut, nu știu încă; în numele amintirii sale veșnic binecuvântate, așa voi învăța în timpul ce mi-a rămas“. De ce nu știți să zâmbiți, Maia Morgenstern?

Nu știu să zâmbesc. Mi-e frică, mi-e rușine să zâmbesc. Când devin conștientă că zâmbesc, îmi ascund zâmbetul.

 

De ce șahul e un personaj atât de important în viața dumneavoastră?

Îmi dă timp să gândesc, îmi dă timp să-mi fac o tactică, o strategie. Mă ajută să pot intra în mintea celuilalt, la modul de a încerca să înțelegi felul său de a gândi. Poți învăța să te adaptezi, să te aperi.

 

Maia sunteți pentru că v-ați născut la 1 mai, nu?

Da. Nu din rațiuni mitologice…

 

Dar Emilia și Ninel? Acestea sunt celelalte două prenume ale dumneavoastră, nu așa de cunoscute cum e Maia…

Emilia vine de la numele fratelui tatălui meu, Samuel; Milia îi spuneau. Iar Ninel e „Lenin“, dar pe dos.

 

Ce ar zice tatăl dumneavoastră dacă ar putea citi cartea aceasta de memorii?

Aoleu, ce frică îmi e de întrebarea asta! „Dragă, știam că așa vei face“… – de asta am fugit toată viața și la vorba tatălui am ajuns. El știa foarte multe și vedea lucrurile înainte. Și eu mă ofticam uneori. „Dragă, știam că așa se va întâmpla“.

 

Ați spus așa la un moment dat despre mama dumneavoastră: „Este cea mai frumoasă rugăciune a mea“. Dar mama dumneavoastră, dacă ar fi putut citi cartea aceasta, cum ar fi reacționat?

Așa cum reacționa când o chemam să vadă spectacole. „Da, e perfect. E perfect. E dumnezeiesc. Poate că acolo ai țipat prea tare. Dar, nu, nu, nu – e perfect. Acolo, dincolo nu am înțeles ce ai spus. În rest, e perfect. E minunat. Și dincoace, eu cred că e cam schematic. E minunat“.

 

Articol publicat şi în revista România literară.

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.