Logica sistemului exterminist-totalitar


Corespondența dintre Hannah Arendt și Karl Jaspers se derulează vreme de peste patru decenii și explorează temele cruciale ale veacului. Evident, cu excepția perioadei celui de-Al Doilea Război Mondial, când profesorul („Lieber Verehrtester”) și discipola sa favorită sunt despărțiți de furiile Răului dezlănțuit.

 

Un Rău pe care l-au presimțit când discutau despre criza culturii moderne, despre ascensiunea maselor și a gloatei, despre șarlatanismul pseudo-carismatic. Să nu uităm, Jaspers a scris o carte esențială despre Max Weber, sociologul care a diagnosticat carisma drept modalitate de obținere și exercitare a unei autorități ce transcende și sfidează raționalitatea procedurală. Carisma înseamnă „har”, magie și miracol, seducție, dominație și robie.

În noiembrie 1946, Hannah Arendt îi scria lui Jaspers despre un intelectual francez pentru care a nutrit o imensă admirație, Albert Camus. Acesta îi apare lui Arendt drept opusul lui Sartre: „Este absolut onest și are o mare intuiție politică”. Era la puțin timp după o faimoasă „Rencontre internationale” la Geneva, când Jaspers ținuse o conferință despre „Spiritul european”. Camus îi apărea Hannei Arendt drept întruchiparea acestui nou spirit, capabil să depășească egoismele tribaliste ale perioadei interbelice și să susțină o viziune umanistă legată de valorile pe care totalitarismele, de dreapta și de stânga, le detestau și le negau. La aceeași întâlnire participase și filosoful marxist Georg Lukács, care declanșase un atac frontal împotriva existențialismului în numele pretinsului umanism marxist (asta în plină teroare stalinistă!). Câțiva ani mai târziu, Lukács publica Distrugerea rațiunii, o lucrare în care erudiția se îngemăna cu o penibilă desfigurare a întregii istorii a filosofiei germane.

În acei ani imediat postbelici, Arendt îi împărtășea lui Jaspers tulburarea pe care o resimțea atunci când încerca să înțeleagă logica sistemului exterminist-totalitar. Respingând, asemeni marelui ei prieten, conceptul ispititor, dar steril de „grandoare satanică”, Arendt scria: „…există o diferență între un om care își propune să-și ucidă o mătușă bătrână și cei care, fără a lua în considerație câtuși de puțin utilitatea economică a acțiunilor, (deportările erau de fapt păgubitoare pentru efortul de război) au construit fabrici pentru a produce cadavre. Trebuie să combatem toate impulsurile de a mitologiza ceea ce este oribil, iar în măsura în care nu pot evita asemenea formulări, înseamnă că nu am înțeles de fapt ceea ce s-a petrecut. Poate că în spatele a tot ceea ce s-a întâmplat stă faptul că ființe umane nu au ucis alte ființe umane din rațiuni umane, ci a fost vorba de fapt de o încercare organizată de eradicare a conceptului însuși de ființă umană”. (Hannah Arendt – Karl Jaspers, Correspondence, 1926-1969, Harcourt Brace Jovanovich, 1992). Lagărele de concentrare, comuniste ori naziste, au avut ca numitor comun tocmai această strădanie patologică de a lichida identitatea umană. Bestialitatea sistematic organizată urmărea reducerea ființei umane la condiția sclaviei absolute, treapta ultimă către anihilare.

Comparând prima perioadă a bolșevismului cu „perfecționarea” stalinistă, Nadejda Mandelștam, văduva poetului Osip Mandelștam, mort în Gulag, scria în extraordinarele ei memorii: „Oricât de cumplită ar fi fost teroarea primelor zile, ea nu poate fi comparată cu nimicirea în masă planificată, în care puternicul «stat de tip nou» își supune cetățenii potrivit legilor, instrucțiunilor, dispozițiilor și explicațiilor emanând de la colegii, secretariate, consfătuiri speciale și pur și simplu «de sus»”. (Fără speranță, trad. Nicolae Iliescu, Polirom, 2003). Criminalii naziști ori comuniști se bazau pe convingerea că Istoria lucrează pentru ei, că masacrele în masă pe care le-au comis cu sânge rece, acea inginerie a distructivității absolute, nu vor ajunge să fie vreodată cunoscute.

Arendt a citat adeseori un discurs al lui Himmler ținut în fața unor fruntași SS, în care le vorbea confidențial despre „o eroică misiune” care va rămâne pe veci tăinuită. La fel se întâmplă cu marii și micii criminali staliniști. Observa Nadejda Mandelștam (și sunt convins că Hannah Arendt ar fi subscris la aceste zguduitoare cuvinte): „Această maladie –letargie, ciumă, somn hipnotic – lua o formă specială la cei care săvârșeau acte cumplite în numele «erei noi». Toate tipurile de ucigași, provocatori, turnători aveau o trăsătură comună: niciunul nu-și închipuia că victimele lor vor învia cândva și vor căpăta grai. … Pe toți cei care îi trimiteau pe lumea cealaltă sau în lagăr ei îi socoteau scoși din viață. Lor nu le trecea prin cap că aceste umbre pot să se scoale și să-i tragă pe groparii lor la răspundere”.

Citind în manuscris prefața la Originile totalitarismului, Jaspers îi scria Hannei, în februarie 1951: „Niciodată nu am văzut situația și sarcina timpurilor noastre prezentate atât de clar, de simplu și de viu”.

 

Articol publicat şi pe România Europa Liberă.

 


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.