Întoarcerea lui Corto Maltese

Ultima aventură a lui Corto Maltese e narată în albumul lui Hugo Pratt din 1992, Mu. Ea rotunjeşte un proiect – era să spun „existenţial”: seria de întâmplări propune o îndepărtare tot mai pronunţată de lumea exterioară, abandonată în favoarea proiecţiilor onirice, a reveriilor metafizice şi a evadării în imaginar.

Corto Maltese e înfăţişat în chip de scafandru pornit în căutarea continentului pierdut Mu, despre ai cărei locuitori Augustus Le Plongeon susţinea că ar fi pus bazele civilizaţiilor egipteană şi mezoamericană. Le Plongeon considera că Mu ar fi fost plasat în Oceanul Atlantic, pe când James Churchward îl vedea, în cărţile sale din anii ‘20 şi ‘30 ai secolului trecut, în Pacific, între Asia şi cele două Americi, undeva deasupra Australiei. Mu corespundea, în oglindă, celuilalt „continent dispărut”, Atlantida, care s-ar fi întins între Europa şi Americi, cam la nivelul Americii Centrale şi al peninsulei iberice.

Hugo Pratt s-a stins din viaţă în 1995, astfel încât Mu rămâne ultima aventură a „piratului visător şi anarhic”. Pratt avea în minte un nou album, dar n-a mai apucat să-şi ducă la capăt proiectul. Prin urmare, traiectoria publică a lui Corto Maltese părea riguros circumscrisă celor douăzeci şi cinci de ani din viaţa reală a autorului, precum şi celor douăzeci de ani din existenţa… desenată a eroului. Aventurile acestuia încep în 1905, în Manciuria, în timpul războiului ruso-japonez, şi par a se încheia în 1925, odată cu istoria narată în albumul Mu. Ceea ce nu înseamnă că protagonistul murise. Hugo Pratt a afirmat odată că eroul „a dispărut” în timpul Războiului Civil din Spania, dar tot el a dat la iveală o scrisoare apocrifă, datată 16 iunie 1967, unde se fac referinţe la bătrâneţea marinarului, petrecută pe malul oceanului, în Chile: „… dacă-l vezi pe Cain, aminteşte-i să nu uite să-mi trimită scrisorile pe care le aştept. Spune-i că cei mici sunt bine şi că Pamela îl pomeneşte necontenit. Şi nouă ne merge bine, dar am avut o nenorocire în familie. A murit unchiul Tarao. A lăsat un imens gol. Dar cele mai multe griji mi le fac pentru unchiul Corto. Se înţelegeau de minune şi erau nedespărţiţi. Acum, când îl văd pe unchiul Corto aşezându-se singur în grădină, cu privirea stinsă îndreptată spre mare, mi se strânge inima. Copiii încearcă să-i ţină de urât, dar el abia dacă bagă lucrul ăsta în seamă. Cain ar trebui să vină aici pentru câteva zile. La noi a sosit primăvara şi grădina e deja plină de flori…”

Moartea lui Hugo Pratt a declanşat o luptă acerbă şi pe alocuri absurdă între urmaşii biologici ai autorului şi cei desemnaţi de el pentru a gira drepturile asupra operei. E o gâlceavă care nu s-a stins, iar consecinţele asupra receptării operei lui Pratt sunt acut resimţite. O ştiu şi din propria experienţă: când am încercat, în urmă cu un an şi ceva, să obţin dreptul de a ilustra cartea pe care o scrisesem despre Corto Maltese (Editura Polirom, 2014) cu câteva imagini selectate din creaţia marelui artist, m-am lovit de un zid de rea-credinţă şi obtuzitate greu de imaginat. Moştenitorii erau prea ocupaţi cu acuzele reciproce, cu hărţuielile în justiţie pentru a da vreo atenţie receptării într-o ţară din Estul Europei a operei lui Pratt. Am fost cu atât mai surprins să aflu că, după ani şi ani de insistenţe, s-a ajuns la un aranjament prin care Editura Casterman a încredinţat unor vedete ale benzii desenate (scenaristul Juan Diaz Canales şi ilustratorul Rubén Pellejero) sarcina de a gândi un nou album ce-l va avea drept protagonist pe Corto Maltese.

Nu e prima oară când personajul lui Pratt „evadează” dincolo de creionul şi instrumentele de desen ale creatorului său: în urmă cu câţiva ani, în 2002, aventurile acestuia au fost transpuse într-o serie de filme de desene animate – complet lipsite de har şi haz, în opinia mea (Corto Maltese: La Cour secrète des Arcanes, La Ballade de la mer salée, Sous le signe du Capricorne, Les Celtiques şi La maison dorée de Samarkand). Dar e prima oară când deţinătorii drepturilor de autor acceptă ca un album dedicat personajului să poarte semnătura altcuiva decât a lui Hugo Pratt. Motivele sunt, desigur, financiare. În ciuda celebrităţii personajului, e limpede că, în ultimii ani, cota sa de piaţă a scăzut.

În lumea de azi, succesul nu e garantat de valoare, ci de prezenţa necontenită în prim-plan. Trăim într-o epocă a cantitativului şi a dinamicii, nu într-una a substanţei şi originalităţii. Decizia de a acorda o „franciză” cuplului Canales-Pellejero vizează însă şi relansarea interesului faţă de seria albumelor deja existente. Pe 23 septembrie va fi scos pe piaţă noul produs, dar Casterman a şi tipărit primele trei albume din ediţia nouă a „operelor complete”, adică cele douăsprezece titluri „clasice”, cărora le e deja alipit al treisprezecelea, ca parte legitimă a seriei. „Integrarea” respectivă e susţinută şi cu argumente grafice: viitorul produs va avea o copertă în rimă desăvârşită cu cele imaginate de Hugo Pratt. În lumea iubitorilor benzii desenate şi a fanilor lui Hugo Pratt vestea apariţiei unui „nou Corto” a explodat în noiembrie trecut. Atunci, în „Le Figaro” s-a vorbit despre iminenţa scoaterii pe piaţă a unui episod inedit din seria aventurilor celebrului erou. Secretul a fost însă păstrat cu străşnicie, astfel încât abia de curând s-au aflat câteva amănunte. Mai întâi, a fost deconspirat numele scenaristului şi al desenatorului. Apoi, jurnaliştii au aflat titlul: Sous le soleil de minuit („Lumina soarelui de la miezul nopţii”), ecou al culegerilor anterioare, Sous le signe du Capricorne şi Sous le drapeau des pirates. În fine, graţie unei investigaţii a lui Jérôme Dupuis, publicată în deschiderea suplimentului revistei „L’Express” dedicat în totalitate lui Hugo Pratt (iulie-septembrie 2015), au mai ieşit la iveală câteva detalii. Am aflat că acţiunea e plasată – sau, măcar, că atunci debutează – în anul 1915, în Marele Nord, între Alaska şi Yukon.

Suplimentul menţionat oferă şi o pagină din album, suficient să ne dăm seama de asemănările şi deosebirile, la nivel de text şi de desen, dintre creaţiile lui Hugo Pratt şi propunerea duoului Canales-Pellejero. Deşi am parcurs planşa cu extremă atenţie, trebuie să recunosc că m-am lăsat convins de calitatea „imitaţiei”. Cuvintele chiar par scrise de autorul veneţian, iar desenele nu diferă cu mai nimic de maniera în care ne obişnuise Hugo Pratt să nareze aventurile grafice ambalate în acel unic înveliş de erudiţie, ironie, sarcasm, anarhism şi visare.

Putem glosa la nesfârşit pe marginea legitimităţii deciziei de a permite unor autori să continue creaţia unui maestru. Există argumente pro, şi există argumente contra. Când, în urmă cu câţiva ani, îmi propusesem să scriu un studiu tocmai despre acest procedeu – al preluării unor personaje ori situaţii romaneşti „clasice” de către scriitori care nu aveau nimic de-a face nici cu autorul, nici cu contextul originaliniţ ial –, am fost nevoit să abandonez, înspăimântat de dimensiunile editoriale ale fenomenului. În cazul unui singur roman al lui Jane Austen, Pride and Prejudice, s-au scris atât de multe „continuări”, încât nu mi-ar fi ajuns câţiva ani de lecturi „în marş forţat” pentru a le cuprinde.

În ce mă priveşte, am înţeles şi accept regula jocului. Asumarea de către autori noi a universurilor unor creatori vechi e, până la urmă, şi un omagiu adus creaţiei acestora. Nu demersul mercantil trebuie să ne atragă atenţia – chiar şi atunci când e flagrant –, ci felul în care ucenicii îi urmează pe maeştri. Îmi propun să revin cât de curând asupra acestui subiect, deîndată ce îmi voi fi procurat albumul a cărui publicare oficială corespunde chiar cu data la care apare acest număr al României literare…

Articol publicat şi în revista România Literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News