Interviu Gabriel Liiceanu: Isprava ca insultă


Foto: Radu Sandovici / Humanitas

 

Ce e „Humanitas”? De ce, de fapt, dintre toate numele, l-ați ales fix pe acesta? Apropo: a avut vreun „rival” la start?

E bine că începem de la „alegerea numelui”, pentru că un lucru începe să intre în viața noastră din clipa în care îi dăm un nume. Abia numit el începe să fie. Numele este o definiție în racursi, este finis („de-finiție”), sigla care dă „hotar”, care trasează conturul. Lumea făcută în Geneză nu începe să funcționeze înainte ca omul să boteze produsele Creației.

Așa încât, alegerea numelui Humanitas a fost actul fondator al noii edituri. La 1 februarie, când, după numirea mea ca director de către noul ministru al Culturii, Andrei Pleșu, am pășit în sediul fostei Edituri Politice, am fost înștiințat de cei de acolo că, în luna care trecuse de la răsturnarea istoriei, locul fusese „rebotezat”. Se intrase peste noapte în pas cu istoria. Găsiseră un nume care părea convenabil din toate punctele de vedere: editura „Nicolae Bălcescu”. Noul nume avea toate avantajele: trimitea la un român „de-al nostru” și, în plus, la un „revoluționar”. Nu vă ascund că le-am admirat astuția. La prima adunare în plen, le-am spus însă că trebuie să găsim un nume care să trimită explicit la o editură de științe umaniste și că îi rog ca a doua zi să pună pe un bilețel numele pe care l‑ar propune pentru noul lor „loc de muncă“.

Adevărul era că aveam deja în minte cuvântul humanitas, care mi se părea ideal pentru că era traducerea latină a termenului elin pentru „formarea și cultivarea virtuților”: paideia. Noua editură își anunța din capul locului vocația de instrument de educație spirituală și de propedeutică la o etică socială. În al doilea rând, acest cuvânt, humanitas, trimitea la toate valorile spirituale pe care se ridicase civilizația Occidentului și el simboliza astfel o recuplare a istoriei noastre, după teribilul hiatus comunist, la istoria Europei.

A doua zi m-am bucurat să văd că, din zecile de bilețele – nu mai țin minte alte propuneri –, pe trei-patru dintre ele se afla înscris numele la care mă gândisem de la bun început.

 

Cum a fost prima zi la Humanitas? Și care e, de fapt, pentru dumneavoastră, cu adevărat, prima zi la Humanitas?

Cea în care am încercat să mă orientez în noul spațiu. Mă pomenisem în brațe cu echipa editurii PCR, care număra peste 60 de salariați, dintre care 15 erau redactori la departamentul (cel mai important) „Documente de Partid”. Trebuia în primul rând să înțeleg cu câți salariați puteam merge mai departe și câți, prin (de-)formarea lor, nu mai puteau da randament în noul format editorial. Era nevoie de redactori cu o solidă cultură de științe umaniste, cunoscători de limbi de largă circulație, excelenți cunoscători de română… Corpul tehnic în schimb (administratori, contabili, tehnoredactori, graficieni) puteau fi păstrați, cel puțin o vreme, ca atare.

Șansa mea a fost că, prin vechile relații filozoficești, cunoșteam o persoană din echipa Editurii Politice. Am invitat-o în birou și m-a ajutat tare mult făcându-mi un briefing legat de peisajul uman în care nimerisem. Ce m-a „amuzat” cel mai tare e faptul că, la capătul conversației, am aflat că jumătate din editură turna cealaltă jumătate, care jumătate turna apoi, în replică, prima jumătate. Totul mergea ca pe roate, pentru că, asemeni tuturor instituțiilor socialiste, editura avea „arondat” un ofițer de la Securitate care era un fel de „tătuc” pentru toți salariații. Personajul cu pricina trăia în mijlocul „colectivului” și era, deci, „la îndemână” pentru orice necaz, „problemă” sau răfuială cu vreun coleg.

 

Dar cea mai frumoasă zi? În fond, 30 de ani, trei decenii, înseamnă sărbătoare. Când este sărbătoare la Humanitas, domnule Liiceanu?

În mod normal ori de câte ori apare o carte deosebită. Când „intră” în editură, venind de la tipografie, ea este precum pruncul care iese în lume după o lungă gestație. În fiecare birou, „noul născut” este pipăit, mângâiat, întors pe toate fețele, răsfoit, i se caută defecte, dacă nu i se găsesc e lăudat, toată lumea se bucură, tehnoredactorul și graficianul sunt felicitați, redactorul și corectorul care au trudit pe carte săptămâni la șir sunt emoționați, „șefii” pun volumul la vedere ca să-și clătească la răstimpuri ochii cu el și ca să fie admirat de vizitatorii care le calcă în birou.

 

Și când NU este sărbătoare?

Nu e sărbătoare când mai dau minerii câte o raită prin București și când trebuie să strângi ce e de preț în sediu (computere, arhivă, manuscrise) și să pui totul la adăpost prin casele unora și altora. Asta am pățit, de pildă, în ianuarie 1999, când se aștepta venirea în București (pentru a cincea oară în zece ani?) a minerilor ajunși la Cozia și pe care Vadim Tudor, îmbrăcat în costum alb și cu ochelari de soare (deși era iarnă!), îi aștepta, aferat, să-i salute la intrarea în București. Scena cu el plimbându-se țanțoș pe șosea cu pletele-n vânt am văzut-o la televizor. Chiar am împachetat atunci tot ce s-a putut și apoi am scos din Casa Presei, având în minte prima „invazie”, cea din iunie 1990, când minerii chemați și ațâțați de Ion Iliescu erau conduși de securiști la sediile partidelor din opoziție și ale diferitelor redacții.

Atunci, în 1999, mă sunase în seara dinainte acea minunată ziaristă și crainică a Televiziunii pe care n-am s-o uit niciodată, Anca Toader. A plecat de mult în Marea Britanie. Ca reporter, a avut atunci acces în tabăra minerilor cu ocazia haltelor pe care aceștia le făceau pe drum. Ultima a fost la Cozia. Urmau să ajungă dimineața în București. Anca Toader m-a sunat în toiul nopții să-mi spună să nu rămân acasă a doua zi, căci adresa apartamentului meu din Intrarea Lucaci se afla pe listele lor de vizitare. Totul, atunci, a arătat ca într-un război cu turcii. Lucrurile au rămas înscrise în memorie cu sintagme de tipul „bătălia de la Costești”, „declararea stării de urgență”, „pacea de la Cozia”…

 

Mi-aduc aminte de vorbele președintelui francez Mitterand, care a venit în vizită în România la scurtă vreme după prima mineriadă. Întrebat de Doina Cornea ce părere are de președintele nostru care cheamă minerii în București, Mitterand a răspuns: „Dar, doamnă, vin minerii zilnic în București?” Așadar, când nu veneau minerii în București, cum aratau zilele la Humanitas?

Civilizate și rodnice. Și cu eficacitatea bunei rutine. În 2005, investind circa 100.000 de euro în reamenajarea sediului închiriat de la Regia Administrării Proprietății Protocolului de Stat, am reușit să creez o atmosferă plăcută de lucru, cu birouri frumoase, călduroase iarna și răcoroase vara, cu un masseur pus la dispoziția celor care-și petrec șapte ore pe zi în fața computerului, cu comodități de tot soiul („flotă” de telefoane mobile, parc de mașini, automate de snack-uri și de băuturi etc.), cu oameni care folosesc un limbaj urban, care respectă cinstea și cultivă valorile conviețuirii. Am dorit din răsputeri să șterg urmele trecutului, atmosfera grea, cenușie care te întâmpina când puneai piciorul în sediul Editurii Politice.

 

„Insula Humanitas” – spuneți dumneavoastră într-un volum aniversar recentissim, intitulat Povestea insulei Humanitas. Nu e, totuși, prea puțin așa – „insulă”?

Nu, dimpotrivă, e o formă de luciditate. E conștiința faptului că Humanitas nu a devenit o regulă în peisajul tranziției, ci o excepție. E un fel de a relua, recurgând la metafora insulei, vorba aceea care mă onorează cel mai mult, cea pe care a spus-o Lucian Boia despre Humanitas cu ocazia împlinirii a 25 de ani de existență: „Dacă ţara întreagă şi‑ar fi găsit drumul cum l‑a găsit Humanitas din primul moment, fără nici o şovăială, am fi avut astăzi o altă Românie.”

Poate că e o formă de trufie să vorbesc așa, dar la mijloc e în primul rând o enormă părere de rău. Pentru că toate instituțiile privatizate din România ar fi putut, urmând buna-credință, inteligența și un simplu cod al voinței de a face, să parcurgă același drum. Humanitas e o insulă într-o mare de anormalitate. Meritul ei este de a fi funcționat normal în vremuri anormale. De pildă, nu ar trebui să fie o excepție să-ți placă legalitatea și s-o respecți. (În toți acești 30 de ani, chiar și atunci când neîndeplinirea îndatoririlor fiscale devenise aproape o practică generală, Humanitas nu a plătit niciodată o diferență salarială în plic, trecând, la intrare,  angajatul pe salariu minim. Nici în momente disperate, când aveai de ales între a nu plăti salariul, și a începe să fii dator la stat și să recurgi la eșalonări cu penalizare.) De asemenea, nu ar trebui să fie o excepție să vrei să impui standarde de profesionalism înalt. Nici să vrei să întemeiezi o echipă în care cinstea și caracterul să fie valori cardinale nu ar trebui să fie ceva anormal.

 

Dacă România, după trei decenii de democrație (adesea, enervant de originală…), ar fi fost o țară cu mult mai normală decât e, ce anume ar fi fost Humanitas – mai mult decât o insulă?

Ar fi fost, poate, mai întâi un model, apoi n-ar mai fi fost o excepție. Ar fi devenit o insulă într-un arhipelag.

 

Care sunt cele mai odioase fake-news despre editura Humanitas?

Cele despre Humanitas și cele care mă vizează personal se împletesc, pentru că macularea imaginii editurii trece și prin macularea imaginii mele. Vi le înșir rapid:

Că am primit Editura Politică, împreună „cu un imens patrimoniu”, cadou de la Andrei Pleșu, la scurtă vreme după ce el, s-ar  subînțelege, primise cadou Ministerul Culturii; că datoriile la stat ale editurii Humanitas au fost șterse „în două rânduri“ de „regimul Băsescu“; că în felul acesta „am falsificat“ piața de carte din România; că același Băsescu îmi cumpăra cărți cu vagonul și le trimitea în Basarabia, asigurând astfel prosperitatea editurii; că am jefuit, ca autor, sute de pagini de unde am apucat; că, tot în tandem cu Pleșu, am fost – pe rând sau simultan, n-am înțeles – agent de Securitate, KGB, MI 6; că mi‑am bătut soția însărcinată în luna a noua; că am pus pe picioare o editură ca să am unde publica volumele proprii și pe cele ale prietenilor mei; că am folosit, tot în gașcă, banii ICR‑ului condus de Horia Patapievici pentru a ne promova cărțile pe alte meridiane ale lumii. Și altele, care nu îmi vin acum în minte.

Dar cred că n‑ar fi de ignorat faptul că, procedând astfel, toți detractorii noștri au vânat cu disperare o brumă de notorietate parazitându‑ne numele.

 

De ce insistă unii să lege numele Humanitas de sintagma „Editura Politică”?

Doar două au fost instituțiile culturale de stat pe care, în 1990, ca ministru al Culturii, Andrei Pleșu trebuia să le radieze pentru că, în noul context istoric, își pierduseră orice rațiune de a fi: Muzeul de Istorie al PCR de pe Șoseaua Kiseleff și Editura Politică din Casa Scânteii. Dacă vorbim de edituri, toate celelalte și-au păstrat numele: Univers, Meridiane, Albatros, Enciclopedică, Didactică, Științifică… Și-au păstrat orbita pe care apăruseră. Sigur, ca și Humanitas, au urmat și ele drumul privatizării prin metoda MEBO. Numai că majoritatea au dat faliment și pur și simplu au dispărut.

Nimeni nu s-a gândit să-l acuze pe Horia Bernea, care a transformat Muzeul de Istorie al Partidului în Muzeul Țăranului Român, că Pleșu i-a făcut „cadou” muzeul cu „uriașul lui patrimoniu”. În cazul editurii Humanitas, opinia publică a fost intoxicată cu această gogomănie. Un ministru nu poate face cadouri. Lasă că Editura Politică, înființată în 1954, avea ca singur patrimoniu biblioteca de documente de Partid și niște mobilă părăduită, veche de 36 de ani. Dar chiar dacă ar fi avut un patrimoniu nemaipomenit, dacă ar fi fost bine gestionat, nu ar fi fost minunat? În fond, după cum vă spuneam, eu am pornit, cu fosta Editură Politică, de la minus. Bogăția unei editurii se rezumă la două capitole: portofoliul editurii și echipa editorială. Nimic altceva. Pe ambele le-am construit de la zero, căci nimic din ce găsisem acolo nu era în vreun fel exploatabil.  Portofoliul: documente de partid. Echipa: activiști de profesie ai Partidului. Nu a fost simplu să ecarisez o groapă de gunoi ideologic a istoriei. Mi-a luat aproape doi ani să scap de vechea echipă. Ăsta era cadou? Ăsta era patrimoniu?

 

Cred că a fost speculată în exces ideea că legătura dintre dumneavoastră și domnul Pleșu era una de prietenie.

Și? Cei care nu obosesc de 30 de ani să ne „mocirlească” vor să sugereze că numirea mea în acest post nu reprezenta, din partea ministrului, un act de încredere și de speranță în reușită, iar din partea mea un sacrificiu și o datorie civică, ci o „șușanea” între prieteni. Acest sofism-calomnie subînțelege că prietenia e totuna cu cumetria. Dezinformatorii de profesie nu au vorbit niciodată despre excelența noi instituții culturale, despre rezultatele echipei Humanitas, pentru că tocmai acestea îi deranjau de fapt. Pe foarte mulți, pesemne, i-a scos din sărite faptul că Humanitas devenea un termen de comparație: iată, se poate, s-ar fi putut, deci, și altfel. Sarcina lor era să maculeze o reușită care-i punea într-o lumină proastă pe toți cei ce devalizaseră întreprinderile preluate spre gestionare. Le jefuiseră pur și simplu, punându-le apoi pe butuci. Asta a fost principala sursă a urii la adresa Humanitas-ului și explicația constanței cu care a fost împroșcată editura vreme de trei decenii. Citez, în Povestea insulei Humanitas, un fragment dintr-un e-mail pe care l-am primit în urmă cu câteva săptămâni, în marginea aniversării, de la Luminița Marcu. Cred că aici e un accent perfect pus:

De altfel, pentru că tot vorbeam despre cei 30 de ani pe care-i împlinește Humanitas, mi se pare limpede că însăși existența editurii așa cum e, așa cum ai construit-o, în ciuda tuturor adversităților pe care mi le pot imagina, e, ca orice lucru făcut și împlinit, dovada de neiertat pentru „ei“ că se putea pleca de la o defunctă editură politică și ajunge acolo unde ați ajuns. Cu alte cuvinte, cu orice, de la fabricile ineficiente la țara întreagă, s-ar fi putut face același lucru, dacă ar fi existat minte și voință. Iar asta, dovada asta vie și imposibil de neglijat, e pentru ei insulta supremă.

Insulta, ofensa… Aici cuvântul „insultă” este folosit, cum să spun?, în mod „răsturnat”. Insulta este de obicei o adresare injurioasă, descalifiantă. Când spui însă despre o reușită, o ispravă, ca în textul de mai sus, că este o insultă, înseamnă că ea pune în lumină per a contrario ne-trebnicia, lucrul făcut de izbeliște și care, privit în oglinda reușitei, se simte dezgolit în urâțenia sau mediocritatea sa. În asemenea situații, cel dezgolit astfel nu va încerca să se reevalueze critic sau să se simtă atras în splendidul joc al concurenței. El îl va urî pe cel care, prin fapta sa, l-a pus în lumină, în ochii lui și ai celorlați, așa cum e: mic și netrebnic. Va termina prin a se simți „insultat”. Dacă în România ofensa ar fi funcționat în sensul în care spune Luminița Marcu că a funcționat Humanitas ofensator, Humanitas n-ar mai fi rămas o insulă.

 

Vă propun să schimbăm registrul: care sunt cele mai strașnice vești bune – verificate din multiple surse – în legătură cu Humanitas?

Cea mai credibilă sursă e votul publicului, căci există așa ceva. De 26 de ani, la sfârșitul lunii noiembrie a fiecărui an se deschide cel mai mare târg de carte din România, Gaudeamus. Ei bine, de 26 de ani de când există acest târg de carte, Humanitas primeşte, prin votul vizitatorilor, trofeul „Gaudeamus“, fiind desemnată astfel, dintre multele edituri participante, preferata publicului. An de an. Cred că este cel mai mare şi mai onest omagiu care i se poate face. Mai mare chiar decât includerea firmei Humanitas pe lista Superbrands Programmes in Romania.

 

Ați citat vorba aceea a lui Lucian Boia „Dacă țara întreagă și-ar fi găsit drumul așa cum l-a găsit Humanitas din primul moment, fără nici o șovăială, am fi avut astăzi o altă Românie”. Nu vă întreb despre „o altă Românie”. Vă întreb doar atât: care e drumul pe care l-a găsit – sau l-a ales – Humanitas?

Să investești în creativitate, nu în „tunuri” și în metode de hoție.

 

Sloganul Humanitas – dacă nu mă înșel vorba este a lui Noica:”Ai atâtea vieți, câte cărți ai citit”? Cum îl explicați tinerilor?

Viața fiecăruia dintre noi se rezumă, îndeobște, la o simplă rutină. Fiecare viață caută să se așeze într-o matcă a ei. Noi trăim îndeobște în ceea ce Noica numea „devenirea întru devenire”, în „somnambulismul” vieții, în ciclurile care se reiau la nesfârșit – ca în procreație (viața care se perpetuează de la o generație la alta), ca în munca reiterată de la o zi la alta, ca în setea de agonisire. Trăită așa, o viață e săracă: este o viață, una singură.

În schimb, cu fiecare carte ți se deschide priveliștea altei vieți. Citind, pătrunzi în viața altuia și, ceea ce e cel mai important, tot călătorind prin viețile altora, nu riști să treci prin viață fără să fi înțeles nimic din ce ai trăit. Nu obosesc să tot repet vorba cu care mi-a răspuns Alexandru Dragomir când l-am întrebat de ce citește toți filozofii lumii, devreme ce el nu vrea să scrie un rând: „De ce citesc? Ca să nu mor bou”.

Cărțile mari ale lumii te plimbă prin toate vârstele lumii, îți lărgesc indefinit registrul umanului. Trăiești viețile celor care le-au scris, epoca lor, obiceiurile lor, pătrunzi în gândurile lor. Viața unui cititor are altă amplitudine decât a celui care nu citește.

 

Ce credeți că ar fi spus Constantin Noica dacă ar fi știut că există editura Humanitas – și anume de, iată, trei decenii?

Ar fi spus așa: „Gabi dragă, e foarte frumos ce faci, dar promite-mi că nu o faci în detrimentul cărților tale. Cred că v-am spus odată: Dacă ai de făcut patru treburi și nu birui să le faci, ia-ți o a cincea. Și-atunci ai să le faci măcar pe cele patru. Așa încât, dacă simți că nu o scoți la capăt și cu editura și cu cărțile pe care le ai în față, ia-ți de făcut și un al treilea lucru. Fă, de pildă, un Lykeion, o școală privată de filozofie. Du-te în școli și alege tinerii care promit cel mai mult. Și fă cum am făcut eu cu voi. Fă listele acelea cu două rubrici. 1. Ce știe?; 2. Ce-i trebuie? Și nu te mai plânge că Facultatea de Filozofie a intrat pe mâna unor netrebnici. Fă tu una.”

 

Și de ce nu-l ascultați?

Aș putea să vă spun că poate tocmai asta am făcut. Căci altminteri cum ar fi existat și editura și cărțile pe care le-am scris? Sau, dacă aș vrea să vă impresionez, aș putea să vă răspund: De unde știți că nu-l ascult și că nu mi-am luat al treilea lucru de făcut?

 

Interviu publicat și în Orizont și pe LaPunkt.ro.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.