Internaționala teroristă
„În timp de război, muzele tac”. Acest faimos adagiu latin (inspirat de Cicero, care, în Pro Milone, spunea „Inter arma, silent leges” / „În timp de război, legile tac”) nu se aplică astăzi. În orice caz, nu pe Facebook sau Instagram. Din acest punct de vedere, invazia Ucrainei de către Rusia a devenit unul dintre cele mai comentate evenimente din istoria omenirii.
Războiul e însoțit de milioane sau chiar sute de milioane de transmisii live, care amplifică informațiile sosite de pe front. Cum puțini oameni au acces direct la ceea ce se întâmplă în Ucraina, Internetul e… bombardat cu un număr infinit de comentarii și de comentarii la comentarii, de preluări și prelucrări condiționate de perspicacitatea ori interesele celui care transmite mesajul. Dacă nu toți suntem războinici, cu toții am ajuns reporteri de război. Nu trebuie să mire că, la o lună de la declanșarea atacurilor Rusiei asupra Ucrainei, știm tot atât de mult sau tot atât de puțin ca în prima zi. Avem o singură certitudine: că mor oameni, că sunt distruse blocuri de locuit, instituții publice, drumuri, că parcuri și păduri iau foc și că milioane de locuitori fug încotro văd cu ochii. „Operațiunea specială” a lui Putin este, dincolo de orice dubiu, cel mai semnificativ clivaj din viața Europei de după căderea comunismului.
Nu domină doar uluiala, indignarea, mânia, ci solidaritatea și o nemaiîntâlnită afirmare a omenescului. Asistăm la o bruscă resuscitare a valorilor democratice, a liberal-democrației ce părea să fi intrat într-un con de umbră odată cu atacurile corectitudinii politice și ale așa-numitului „progresism”. Reacțiile împotriva barbariei au fost rapide, acoperind o vastă zonă a activităților publice, de la decizia Comitetului Internațional Olimpic de a interzice participarea sportivilor din Rusia și din Bielorusia la manifestările organizate de acesta, până la ceea ce Leon Wieseltier numea „subitul scrupul etic” al băncilor elvețiene. E vorba de neașteptata decizie a acestora de a bloca miliardele de euro ce aparțin elitei politice moscovite. Acest din urmă aspect e demn de reținut. De-acum, niciunul din îmbogățiții planetei nu se mai simte în siguranță.
Oricând, prin schimbarea contextelor internaționale, avuțiile adunate prin fraudă pot fi supuse aceluiași regim, ducându-i pe cei în cauză la sapă de lemn. Din păcate, aceste informații nu ajung și la rusul de rând, pentru că ele nu sunt transmise de mass-media moscovită. Dar pentru restul lumii e evident că cei care au confiscat bogățiile Rusiei cu ajutorul sistemului politic mafiot, instituit după 1991, sunt echivalați cu potentații naziști, care, și ei, și-au depus averile în băncile helvete, bazându-se pe proverbiala discreție a bancherilor din țara cantoanelor.
Cu certitudine, atacul mișelesc al Rusiei asupra Ucrainei va conduce la modificarea multor lucruri în viața Europei și a lumii întregi. Probabil că o alt maximă – „Nimic nu va mai fi ca înainte” – va circula și ea insistent în perioada care urmează. E greu de spus, în clipa de față, ce greutate are. Unele lucruri se vor schimba, altele, nu. Motivele care au făcut posibil actualul conflict – ura, lăcomia, aroganța, cruzimea, demența ideologică, rasismul etc. – nu vor dispărea. Ele fac parte din zestrea genetică a omului, exact ca și contrariile lor: generozitatea, altruismul, modestia, generozitatea, spiritul de toleranță, egalitatea. Alte lucruri vor suferi prefaceri, dincolo de orice dubiu. Ca, de pildă, doctrina militară a Germaniei. Țara care, sub domnia lungă și bezmetică a Angelei Merkel, a devenit un chelner servil la masa îmbuibării și nerușinării rușilor, a renunțat la doctrina militară veche de aproape opt decenii. Sub presiunea evenimentelor, germanii au anunțat că vor face lucrul cerut în urmă cu patru-cinci ani de Trump, și pe care atunci l-au respins cu indignare: alocarea a doi la sută din PIB pentru apărare. Ceea ce, la puterea economică a Germaniei, înseamnă înarmare până în dinți.
Sloganele de genul „URSS / Bastion al păcii e” și-au dovedit de multă vreme cinismul. Pentru că URSS, adică Rusia, numai un factor de pace nu a fost după Al Doilea Război Mondial. În deplină impunitate, sub privirile unui Occident la fel de obtuz și laș, au intrat cu mii de tancuri în Ungaria, în 1956, în Cehoslovacia, în 1968, în Afganistan, în Cecenia, Georgia, Siria etc., ca să nu mai pomenesc de „criza rachetelor nucleare” din Cuba. Cam la asta s-a redus politica pacifistă a Kremlinului. Occidentul nici măcar nu poate pretinde că a fost luat prin surprindere de comportamentul rușilor. Acest modus operandi le era familiar. Și totuși, de fiecare dată, în afara unor proteste molâi, au preferat să se uite în altă parte, lăsând fiara comunistă să-și înfigă colții sălbatici în jugulara victimelor.
Ceea ce a șocat e virulența fără seamăn a atacurilor și absența oricărui motiv de a invada Ucraina. Țările europene și Statele Unite s-au trezit dintr-un lung vis în care cântecele de sirenă ale ideologiei din epoca post-Elțîn au adormit vigilența responsabililor politici. Au contribuit la aceasta formidabila mașină de propagandă a lui Putin, dar, mai ales, politicienii de stânga și extrema stângă din Occident. Deloc neglijabil e și rolul intelectualității care ia lumină direct de la mausoleul lui Lenin (sinistrul amplasament în care s-a aflat, până în 1961, și cadavrul lui Stalin). Am întâlnit multe astfel de specimene, care acum tac, îngrozite, probabil, de ceea ce văd. Cunoscându-i cât de cât, îmi dau seama că nu sunt reformabili. Mai devreme sau mai târziu, vor reveni la iubirea irațională față de iluzoriile dogme ale comunismului.
O discretă regrupare e identificabilă deja: tot mai mult, în mediile intelectuale și academice, accentul se mută de pe agresiunea rușilor pe „imperfecțiunile” ucrainenilor. În ciuda unui comportament care, în multe puncte, nu corespunde viziunii democratice despre libertate și drepturile omului, Ucraina nu e, totuși, Germania nazistă. În plus, acum nu despre Ucraina e vorba, ci despre Rusia. Poate că, într-o perioadă mai calmă, care va veni, cu siguranță, decidenții politici de la Kiev vor înțelege că nu mai pot continua aceeași politică – cel puțin neelegantă – privind drepturile minorităților naționale. Dar, deocamdată, urgențele sunt cu totul altele. Și anume, încheierea cât mai grabnică a agresiunii.
Ceea ce i-a uluit îndeosebi pe europeni a fost pretenția lui Putin de a modifica, prin intermediul războiului dus în Ucraina, sferele de influență internaționale. Logica Kremlinului a încremenit în modelul bipolar Uniunea Sovietică – Statele Unite. Profundele metamorfoze din ultimii treizeci – patruzeci de ani au reconfigurat harta economică a planetei. Apariția Chinei, ca jucător de prima ligă, și partitura tot mai personală a Europei au provocat deruta și iritarea Marelui Urs. El nu s-a resemnat nicio clipă cu identitatea de putere regională, după ce o jumătate de veac a mărșăluit de-a lungul și de-a latul planetei după bunul plac. În mod normal, Putin ar fi trebuit să declanșeze un război împotriva Uniunii Europene și a Chinei. Și asta deoarece ele sunt adversarii incomozi care au tulburat apele. Una îl irită prin modelul democratic, cealaltă, prin modelul economic. De bine, de rău, cu americanii ajunsese la un modus vivendi în care fiecare știa cât să întindă coarda astfel încât să nu plesnească
Putin nu s-a simțit în stare să înfrunte militar nici Europa (adică NATO) și nici colosul din Răsăritul Îndepărtat. Atacarea Ucrainei e un test în care se văd nu doar adevăratele capacități de război ale Rusiei, ci și ripostele politico-diplomatice ale celor doi adversari. Spre groaza Kremlinului, reacțiile au fost cu totul altele decât cele scontate. Chiar și verigile slabe ale Europei, începând cu Germania, continuând cu Franța și Italia și încheind cu Ungaria, au refuzat partitura propusă de Moscova. Și asta pentru că au simțit imediat că lista de război a lui Putin e mult mai amplă. Pe de altă parte, China n-a înghițit deocamdată momeala întinsă – destul de grosolan, de altfel – de Putin: adică să anexeze, profitând de tulburarea iscată la nivel planetar, Taiwanul. Iar sultanul Erdogan nu s-a arătat, nici el, prea fericit să aibă vasele de război rusești la țărmurile sale.
Scopurile lui Putin au fost, așadar, triple: regândirea zonelor de influență, împiedicarea NATO de a-și plasa armele, chiar și defensive, prea aproape de granițele Rusiei și, poate punctul cel mai important și cel mai puțin analizat, distrugerea modelului democratic de conducere. Ucraina e coșmarul lui Putin. Ea reprezintă dovada vie că liberal-democrația e viabilă, așa cum s-a văzut încă pe vremea protestelor din Piața Maidan. De aceea, pentru Putin e vital să îngenuncheze Ucraina, pentru a-și dovedi sieși că democrația care s-a întins până la granițele nefericitei lui țări poate fi înfrântă. Există și un al patrulea scop, mai puțin vizibil, dar ușor de identificat: transformarea Rusiei în protectorul tuturor regimurilor seduse de practicile dictatoriale. Putin s-a descurcat de minune de fiecare dată când a avut de-a face cu autocrațiile sângeroase din Asia, Africa, America de Sud sau din alte părți ale planetei. Et pour cause: aveau același limbaj și aceleași interese – perpetuarea nestingherită a puterii absolute. Adică, ridicarea fărădelegii la rang de politică oficială de stat.
Punând cap la cap aceste elemente, se poate spune că țelul lui Putin nu e doar să refacă harta fostei Uniunii Sovietice. El visează și la revigorarea defunctei Internaționale Comuniste, cu scopurile și titulatura schimbate: Internaționala Teroristă.
Articol publicat și în România literară.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
