Iarna occidentală

În clipa de față, aliatul de bază al lui Putin e Generalul Iarnă. Adică frigul care, pe vremea campaniei lui Napoleon în Rusia, a fost factorul decisiv în umilirea împăratului francez. Atunci, surprinși de gerul din stepele rusești, soldații și caii au murit de-a valma, nepregătiți să înfrunte urgia unei clime extreme. La fel s-a petrecut și în Al Doilea Război Mondial, când mașinăria de război a descreieratului Hitler, net superioară din punct de vedere militar, a capotat: tancurile și camioanele n-au făcut față temperaturilor joase, împiedicându-i pe soldați să lupte.

De data aceasta, iarna înspăimântătoare a migrat dinspre estul european extrem înspre miezul tare al continentului. În oasele politicienilor și populației dintr-un Occident a cărui fragilitate nu mai trebuie demonstrată pare să fi intrat o răceală rău-prevestitoare. Citind știrile din presă și urmărind comentariile de la televiziune, parcă-i vezi pe parizieni, berlinezi ori milanezi dârdâind deja de frig, deși e încă o toamnă însorită. În această spaimă autoindusă citești adevărul că Occidentul nu are niciun chef să intre într-o confruntare directă cu Marele Urs. Și de ce ar intra? Oare bunăstarea de azi a Europei Occidentale nu provine și din relațiile comerciale privilegiate cu Putin? Oare nu petrolul și gazele rusești au menținut în prim-plan economia occidentală? Oare nu s-au îmbogățit, până la limita obscenității, politicienii de vârf din țările puternice ale Europei din afaceri cu mafia politică rusească? Mecanismele psihologice de protecție îi împiedică pe occidentali să vadă că ținta ultimă a Rusiei sunt chiar ei. Ucraina reprezintă, pe harta strategică a lui Putin, o chestiune, desigur, stringentă, pe care casapul de la Kremlin și asasinii din jurul său sunt însă siguri că o vor rezolva, indiferent de costurile umane și materiale. Odată cu anexarea teritoriilor din Estul Ucrainei, rușii au considerat problema închisă. Ei dau impresia că nu-i deranjează prea tare că inamicii recuceresc, pas cu pas, teritoriile ocupate în primele luni ale „operațiunii speciale”. Nu e exclus ca, în demența lor, să folosească, dacă va fi nevoie, armele nucleare. De altfel, au primit asigurări indirecte că pot să-și vadă liniștiți de planurile infernale: unul din „idioții utili”, Emmanuel Macron, a anunțat, cu subiect și predicat, că în cazul în care Rusia va face apel la bomba nucleară, Franța nu va răspunde cu aceeași armă. De ce? Pentru că nu i-ar permite, chipurile, „doctrina militară” a țării. Afirmația iresponsabilă a președintelui francez sună ca o invitație directă adresată lui Putin: „Volodea, fă ce vrei, pentru că noi nu vom interveni!”

Încă de pe vremea lui Charles de Gaulle, Franța a elaborat un set de reguli privind accesarea arsenalului nuclear. Ele au prins un contur mai ferm sub președinția lui Mitterand, când au fost adăugate trei principii de bază. Bruno Tertrais, director-adjunct al Fundației pentru Cercetări Strategice, le-a rezumat în felul următor:

Primul dintre ele se referă la „interesele vitale ale țării”. Formularea e destul de vagă, lăsând la aprecierea președintelui Republicii când acestea sunt primejduite. După unele interpretări, ele s-ar referi la „teritoriul, populația și suveranitatea Franței”. Nu e deloc clar ce înseamnă pentru Macron „interese vitale” și în ce măsură coincid ele cu viitorul unei Franțe independente și prospere. Roasă de nenumărate contradicții interne, „la Grande Nation”, așa cum îi place să se auto-alinte, oferă peisajul deprimant al unei țări aflate într-o derută cronicizată.

Al doilea principiu vorbește de ceea ce se întâmplă atunci când Franța „ar fi amenințată de un adversar, sau ar părea că acesta se apropie de «pragul» intereselor sale vitale. În acest caz, Franța își rezervă posibilitatea de a da un ultim avertisment, adică o lovitură unică”. Rezultă că, în contextul actual, Franța ar apela la bomba atomică doar atunci când Putin ar decide s-o bombardeze nuclear. O posibilitate, deocamdată, îndepărtată, care îi conferă lui Macron prilejul de a-și drapa lașitatea în strategie patriotică.

Al treilea principiu afirmă că „forța de descurajare ar trebui să provoace pagube insuportabile în teritoriul inamic, superioare obiectului conflictului, chiar după o «primă lovitură» nucleară adversă pe sol francez.” Afirmațiile de mai sus arată, dincolo de orice dubiu, că Franța lui Mitterrand ignora complet apartenența sa la organisme militare internaționale, în speță NATO; ele statuează un pacifism imperturbabil („Franța nu va ataca pe nimeni vreodată”), dublat de o politică defensivă egoistă, ce privește exclusiv daunele produse pe teritoriul național. Faimosul punct 5 al Tratatului NATO e astfel ignorat cu binecunoscuta trufie galică.

Adaosurile ulterioare, sub Chirac, Szarkozy și Macron, au schimbat puțin accentele, dar se păstrează în aceeași zonă a ambiguității și centrării pe propriile interese. Deși pare să nu-și mai amintească, în primul său mandat Macron a nuanțat întrucâtva lucrurile, statuând în 2020 că „începând cu acest moment, interesele vitale ale Franței sunt indisolubil legate de cele ale vecinilor săi”. Cine sunt vecinii Franței? Îi știm. Din păcate, Ucraina nu se află printre ei.

Am ales exemplul Franței și pentru că e una din marile țări nucleare. Ea are în jur de 300 de astfel de arme, ceea ce o plasează în urma Chinei, dar deasupra Marii Britanii. În afară de asta, ea mai deține și patru submarine lansatoare de rachete și bombardiere de vânătoare Rafale, echipate cu bombe aer-sol cu rază medie de acțiune. E o forță redutabilă, pe care președintele Macron o înmormântează de bună-voie și nesilit de nimeni. Mormăielile occidentalilor sugerau încă din vară că nu sunt dispuși la o ciocnire directă cu Putin și că ar fi fericiți dacă teatrul de război ar rămâne în perimetrul ucrainean. Din păcate pentru ei, stăpânul de la Kremlin pare să fi decis altceva.

Dacă lucrurile se vor înrăutăți pentru ruși în Ucraina, scenariul nuclear nu va mai fi unul pur teoretic. Situația de acum seamănă, ca două picturi de apă, cu aceea din 1937-1938. Și atunci, liderii politici occidentali se agățau ca înecatul de pai de promisiunile lui Hitler că nu va încălca pacea. Chiar în timp ce scriu acest articol, Putin vorbește în Kazahstan despre dorința lui de pace și disponibilitatea de a negocia. Evident, Crimeea și Donbasul nu sunt menționate nici măcar în treacăt, ceea ce arată că e doar o vorbărie goală. Rezistența ucraineană, atât de admirată în primele luni ale invaziei, începe să le dea frisoane occidentalilor confruntați cu perspectiva de a plăti din ce în ce mai scump benzina și de a-și diminua serios economiile pentru a acoperi costul încălzirii. Au început mișcările de stradă care solicită înghețarea prețului carburanților și, implicit, a susținerii efortului de război al Ucrainei.

Retrăim, aidoma, situații prin care lumea a mai trecut. După Al Doilea Război Mondial, moliciunea democrațiilor occidentale a îngăduit instaurarea pentru o jumătate de veac a terorii comuniste. Țările cotropite de cizma sovietică au așteptat în van să fie salvate de „angloamericani”.  Și Statele Unite, și Occidentul și-au văzut în liniște de propria prosperitate, oftând, din când în când, demagogic neputincios, în fața unui destin cumplit. Așa vor proceda și acum, după ce Putin și-a dezvăluit intenția de a pedepsi țările din Vest. Deși au un vast arsenal nuclear, democrațiile occidentale nu au nici determinarea, nici dorința de a-l folosi. Dezinvolturii cu care Putin vorbește despre replicile sale militare nemiloase îi răspund șoaptele cu iz superstițios ale politicienilor din țările cu economii avansate. Înspăimântați că ar trebui să ia o decizie radicală, se refugiază într-un limbaj de lemn care nu face decât să le clănțăne și mai tare dinții de frică.

Singurii care nu-și pun problema dacă vor avea o iarnă grea sau una ușoară sunt ucrainenii. Curajul disperării i-a transformat în cu totul alți oameni decât fuseseră până în 23 februarie 2022. În ciuda agresiunii animalice a rușilor, nimic nu i-a clintit din hotărârea de a lupta până la ultima picătură de sânge. E aproape imposibil să mai știi, de câteva săptămâni încoace, dacă mesajele ferme ale lui Zelenski și refuzul de a accepta compromisuri rușinoase sunt primite mai prost la Moscova decât la Paris, Bruxelles, Berlin și Roma.

Apropierea frigului a diluat masiv doza de încredere în libertate a preacivilizaților din Vest, obișnuiți cu căldura și prosperitatea. Logica lor e simplă: „În fond, toate astea nu ne privesc pe noi. Ce amestec avem în răfuiala dintre două state de undeva de la periferia civilizației, ortodoxe și cunoscute pentru istoria lor sângeroasă? Gata, le-am dat arme celor agresați, de-acum să se descurce singuri!!” Astfel de socoteli ar avea o noimă dacă următorii pe lista măcelarului de la Kremlin nu ar fi chiar ei. Înfrângerea (sau trădarea) Ucrainei ar echivala cu ruperea unui baraj gigantic, ale cărui ape furioase n-ar mai putea fi oprite de nimeni, multe decenii de acum înainte. Asta e în joc în Donețk, Lugansk, Zaporojie și Herson – nu piruetele înfricoșate ale măruntului fandosit Macron.

Articol publicat şi în România literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News