Huiduirea

Huiduirea imnului național și a rugăciunii rostite pentru prima dată în lume de Fiul lui Dumnezeu, Tatăl nostru, devine posibilă abia când pervertirea minții, niciodată creștine, a cetățeanului turmentat moral, turbat ideologic și manipulat partinic, atinge apogeul.

A ajunge să huidui (răcnet primitiv al frunții înguste fără acces la cuvinte), să-ți expectorezi sonor sputa mentală către ceva sacru ca simbol național, respectiv sfânt pentru creștinismul de care, altfel, faci mare caz în discursurile sfruntat mincinoase, presupune desfigurarea morală garantată de o paradigmă ideologică agresivă (fie progresistă, fie paseist-populistă) fondată pe ignoranță, utopie și ură. A ajunge să huidui ceea ce nu ai înțeles niciodată presupune o viguroasă nesimțire spirituală, fobie la principii și maniere, resentiment contondent, iar în context, analfabetism istorico-național și religios identitar.

„Sancta simplicitas” nu huiduie niciodată. Huiduiala într-un cadru civilizat de creștinism sau autentic conservator este un imposibil exercițiu de imaginație, fie aceasta și una bolnavă.

Pe terenul accidentat și plin de gropi al populismului grobian, travestit „pe-un picior de plai” în „conservatorism”, huiduiala e la ea acasă. Nu o impresionează și nu o oprește nimic, nici imnul național, nici măcar Tatăl nostru care o privește mâhnit din Ceruri. Strigătul mut, cel al adevăratei suferințe proprii sau al compasiunii disperate pentru alții, îi e străin și necunoscut. Strigătul mut nu e prea popular și e steril electoral.