Gânduri despre consensul civic în România post-comunistă


Consensul civic și încrederea politică se pot dezvolta cu mare dificultate în condițiile unui incomplet proces de Aufarbeitung (legal, politic și istoric). Disponibilitatea cetățenilor de a-și asuma consecințele propriilor acțiuni, de a accepta riscurile și de a responsabiliza instituțiile statului este încă embrionară.

 

Trecutul nu este o altă țară. O comunitate democratică autentică nu se poate construi pe negarea crimelor, abuzurilor și atrocităților trecutului. Pentru a ajunge la formula propusă de Adam Michnik, „amnistie da, amnezie nu”, este necesară trecerea printr-o primă fază, și anume discutarea juridică și istorică a Unrechsstaat-ului comunist.

Din acest punct de vedere, consider că trebuie permanent accentuată importanța momentului de reconstituire a libertății care a fost 18 decembrie 2006. A fost o combinație de sublim și de grotesc, de renaștere a adevărului și de zvârcolire a minciunii. Chestiunea fundamentală este însă următoarea: în acea zi nu s-a condamnat formal regimul comunist din România; acest lucru a fost făcut în profunzime ca început al unui proces de asumare, de prelucrare a trecutului în sensul de găsire a vocilor sale care ne permit identificarea sensului propriei istorii.

Fostul președinte Traian Băsescu a și declarat, de altfel, la lansarea volumului de documente publicat la Humanitas sub egida Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, că el consideră ziua de 18 decembrie 2006 momentul de ruptură cu statul comunist. Dacă doriți, această dată din istoria recentă a României este echivalentă cu declarația prin care președintele francez Jacques Chirac cerea iertare în numele statului victimelor (și moștenitorilor acestora) regimului de la Vichy…

Actul de condamnare a creat premisele (dar încă nu și realitatea) unei reinstituționalizări a democrației din România, fundamentată pe o legitimitate post-totalitară definită de depășirea trecutului și pe asimilarea valorilor liberalismului. Cu alte cuvinte, demersul CPADCR, susținut de președintele de atunci, a readus în discuție în România problema responsabilității istorice, politice și legale.

Amurgul leninismului a coincis cu redescoperirea libertății, cetățeniei, responsabilității și demnității odată cu revitalizarea societății civile și prin intermediul experimentelor de politică non-machiavelică (ceea ce în acei ani primise denumirea, în forma sa ideală, de antipolitică).

După 1989 a existat, într-adevăr, un fond de așteptare imens care a funcționat atât ca forță motrice în realizarea schimbării, cât și ca factor destabilizator al transformării democratice a fostului bloc sovietic. Regretatul politolog Ralf Dahrendorf nu s-a înșelat: revoluțiile din 1989 au distrus pentru totdeauna vechiul regim, dar nu au putut crea decât cu teribile dificultăți lumea complet diferită a democrației liberale. Şi, din acest punct de vedere, ele au dezamăgit „speranțele extravagante cărora le-au dat naștere”. Dar nu înseamnă că au eșuat. Ele au deschis drumul către normalitatea democrației, către revitalizarea ori, dacă vreți, regenerarea unor societăți care încă poartă stigmatul experienței comunismului totalitar.

 

Articol publicat şi pe Europa Liberă.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

1 Răspuns

  1. M. C. Donici spune:

    După un SOCIALISM trist(comunism nu a existat ) e nevoie de
    min. 100 de ani de exercițiu democratic și chiar și atunci poți cădea în populism…
    ( vezi istoria medie și recenta)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.