Dispariția stângii – fișa medicală

O “stângă” are omu’!  Când, unde, cum? Cu cine și prin ce mijloace operează la vedere? Sau în culise. În România care este… Avem social-democrație în România? De când nu mai avem? Am avut vreodată stângă democrată, după căderea comunismului?

Pluralismul politic, alături de economia de piață și presa independentă, se numără printre ambițiile (sau iluziile…) de bază ale revenirii în lumea liberă. De inspirație occidentală, în contexte dintre cele mai convulsive. Integrarea în UE și aderarea la NATO rămân totodată repere de bază într-o evoluție internă sinuoasă, marcată de rătăciri, căderi multiple și nu puține regresii.

Trăim azi într-un spațiu, intern și extern, confuz, instabil, lipsit de un orizont clar, consistent. Iată de ce o diversitate valorică, ideologică, bazată pe complementaritate și competiție, după regulile democrației, devine sursa de bază pentru performanță în domeniul guvernării, condiție de neînlocuit pentru reprezentare.

Greșeală. În România, de ani „buni”, modalitățile de a substitui aceste structuri și mecanisme ale “lumii libere” au devenit, pas cu pas, tendința dominantă, atotcuprinzătoare. Drumul spre top, autoritate și prosperitate s-a transformat într-o cale tot mai obscură, profit ilicit, pentru acaparare de putere, exercitată abuziv, dezmăț individual și de gașcă, sub acoperirea unui consumerism ieftin și păgubos.

Cele mai proaspete, ambițioase și harnice structuri încropite în primii ani ai tranziției, prin pachetul de import al reformei, cu sprijin occidental substanțial, au pălit neașteptat de repede, convertindu-se în surogate parșive. Corupție, ilegalități cu largă desfășurare, neîncetată, generând grupuri de interese oculte și agresive la nivele multiple, au declanșat o “auto-invazie” care depășește cu mult prin distrugeri atotcuprinzătoare ocupații străine derulate pe tărâmul strămoșesc.

În acest context, pervertirea pluralismului, a structurii clasice, “stânga-centru-dreapta”, ca repere de bază ale democrației clasice, a cunoscut în România ultimelor decenii evoluții dintre cele mai jalnice, chiar perverse. Testele electorale recente, inevitabilele alegeri parlamentare din decembrie 2016, nu fac decât să scoată pe balcon sursa “rufelor murdare” ale dormitorului național, în care, aleși și alegători, practică un somn adânc, marcat de coșmaruri subite, alimentând o oboseală națională tot mai extinsă.

O “societate civilă” devenită progresiv o simplă acoperire pentru economia subterană, de la fotbal la sponsorizări de familie, la mici partide de cafenea, tinde constant către disociere, fragmentare, desincronizare. Dispariția cvasicompletă a mișcării sindicale, cu ani în urmă o prezență activă, uneori incomodă, prin mineralizare, rămâne un pilon de neînlocuit pe piața muncii. Lideri sindicali, unii cu salarii șocante, mimează tot mai lasciv negocieri preelectorale cu parteneri politici obsedați de rating-ul electoral sezonier.

Pe acest fond, sterilizarea deplină, profundă a social-democrației în România, reprezintă unul dintre cele mai drastice, profunde și păguboase regresii ale mediului politic și instituțional cu care ne confruntăm în ultimii ani. Consecințele largi și adânci, atât pentru configurația de ansamblu a mecanismelor instituționale (le mai putem oare, numi democratice?), dar mai ales pentru capacitatea de reprezentare a nevoilor, intereselor, aspirațiilor unor grupuri masive de populație, sunt luate împreună ca una dintre cele mai grave amenințări și surse de risc de țară cu care ne confruntăm. Zi de zi. An de an. În plin anotimp electoral.

Părăsiți pe piața muncii în apărarea și susținerea unor drepturi vitale, lăsați într-o tăcere adâncă pe teme acute ale actualității, oamenii muncii au devenit un organ colectiv. Desigur, cu o expunere largă la prostituarea populistă, într-un pachet de iluzii și complicități efemere. Nu întâmplător, exportul de forță de muncă performantă a devenit un articol de top. Nu întâmplător, proiecte investiționale promițătoare, performante pe plan intern, se confruntă cu un deficit sever de ofertă cu forță de muncă. Ne întoarcem în paradoxuri jalnice.

Să tot pari de stânga în România care este!

Cu un leadership central măcinat și compromis de corupție, cu rețele de “baroni” locali cinici și autoritari, abili manageri pe rețele mafiote, reprodus cu cinism printr-o multiplicare zglobie la nivel juvenil, o selecție de pontiști proaspeți, PSD s-a consacrat în istoria politică a patriei ca o formulă perfectă de alienare față de ceea ce înseamnă “stânga” într-o lume normală, modestă, integrată.

Mafiotizarea FSN-ului, PDSR-ului și, în final, a PSD-ului reprezintă o metastază organizațională fără oprire, indiferent de echipele care s-au succedat la vârf, în teritoriu și la Procuratură.

Dincolo de critici justitficate, ironii și metafore macabre, persoana lui Ion Iliescu riscă să rămână un reper greu de atins de succesorii celebri prin decăderea lor morală, sărăcia ideologică și poziționarea politică explicită, într-un spațiu public tot mai departe de a fi curat.

Incultura politică de stânga, nu doar la nivel ideologic, dar mai ales ca moralitate, atitudine, abordare pe o agendă critică permanentă, rămâne o carență cu largă răspândire la nivel de top, mediu și de masă. Simple etichete pe cutii pline cu marfă de contrabandă… Amuzant, pentru o mișcare în care propaganda, militantismul, “lupta de clasă” figurau ușor înaintea respirației. Sau, poate, doar jenant. Avem azi o simplă colecție de măști uzate.

Într-o competiție jalnică a declinului politic și moral în viața publică din România ultimilor decenii, PSD, bate tot. O listă a VIP-urilor care au ocupat scaune la vârf în structurile centrale, regionale și locale ar toxiciza cerneala de tipar. Nu întâmplător, în căruța cu dosare prioritare a DNA, reprezentanții PSD se mențin fruntași.

Avem însă, aici un paradox! (Ca să fiu politicos…) Trebuie recunoscut și asumat pentru România ca țară, ca stat, ca lume. Ei, lideri PSD, în funcții ministeriale, regionale, locale, în Parlament și în multiple alte structuri, rămân “fruntea țării”. Da! Inconstestabil! Aleși, numiți, susținuți prin vot popular, mecanisme internaționale respectabile, curente de opinie exprimate și susținute public. Este adevărat. (Scuze pentru utilizarea cuvantului “adevăr”…).

Poate, ne înșelăm. Poate, suntem excesiv de pricinoși. Poate, de fapt, asta este adevărata realitate. Suntem naivi, idealiști, utopiști. (“Că asta e viața, bă, amărâtule!”). Ar urma scuzele de rigoare. La ce bun?

Avem alegeri în 11 decembrie 2016.

Poporul român, liber și independent se va pronunța. Va contribui direct, colectiv, simultan la configurarea structurilor de putere, a mecanismelor decizionale și, prin consecință, la orientarea dominantă a funcționării și poziționării unor domenii-cheie în plan economic, social, administrație, alimentație, sănătate, locuire și desigur în asumarea și practicarea unor roluri semnificative în plan extern.

Alegerile vor fi libere. Cel puțin formal. Cât de liberi sunt oamenii azi? În forul lor interior, în înțelegerea lumii în care viețuiesc, în asumarea unei identități în planul credinței, ideologiei, formulei familiale, a rolului de cetățean, și, desigur, o dată la patru ani, ca disciplină de partid… ş.a.m.d.

Adică “și așa mai departe”…

Drum bun.

P.S. –  Totuși, avem pluralism în România? Stânga, centru, dreapta?

Articol publicat şi în Insectar politic.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News