De ce sunt nefericiţi elevii români la şcoală?

Percepţia adolescenţilor români cu privire la sentimentul de „fericire” clasează România pe locul 18 în UE, sub media ţărilor OECD, pe când la cel de apartenenţă la şcoală, ultimul loc ne este rezervat într-o manieră clară şi abruptă.

Testele PISA 2012 au prezentat şi o analiză interesantă referitoare la gradul de „fericire”, („I feel happy at school”) şi la „sentimentul de apartenenţă la şcoală” („Students’ sense of belonging”), analiză prea puţin preluată în media din România.

Importante sunt şi corelaţiile dintre aceste două analize cu rezultatele propriu-zise obţinute de elevii în vârstă de 15 ani, la Matematică, Citire şi Înţelegerea textelor, Ştiinţe.

La testele PISA, organizate în 65 de ţări, participă 500.000 de elevi, cu metodologii şi tehnici de evaluare de maximă acurateţe.

Rezultatele acestor teste sunt privite în unele ţări cu interes şi responsabilitate, se iau măsuri de remediere a neajunsurilor ilustrate de aceste teste. Iată, pentru început, clasamentul ţărilor europene, în care România se află la matematică pe penultimul loc, în urma sa plasându-se doar Bulgaria, precum şi clasamentul la „fericirea” la şcoală şi sentimentul de „apartenenţă” la şcoală.

Interesante sunt analizele de percepţie, care măsoară gradul de apreciere al şcolii, sub toate aspectele ei, de către elevi. Sunt acele instrumente care evaluează, sub formă ponderală, sentimentul de apartenenţă la şcoală („Students’ sense of belonging”) şi, respectiv, gradul de „fericire”, („I feel happy at school”) cu toate componentele lui, ambele făcând parte din ceea ce este definit ca „nivel de trai şi bunăstare umană”.

Percepţia adolescenţilor români cu privire la sentimentul de „fericire” clasează România pe locul 18 în UE, sub media ţărilor OECD, pe când la cel de apartenenţă la şcoală, ultimul loc ne este rezervat într-o manieră clară şi abruptă. Cu alte cuvinte, copiii sunt relativ bucuroşi că merg la şcoală, ceea ce nu se traduce neapărat prin satisfacţia că învaţă, ci mai degrabă se datorează dorinţei de socializare, specifică vârstei, în schimb, în mod evident, ei nu percep şcoala ca fiind „a lor”.

Întrebările la care au răspuns au fost de tipul: „Mă simt ca un străin, intrus?”, „Îmi fac uşor prieteni?”, „Simt că aparţin şcolii?”, „Mă simt respins, exclus?”, „Cred că ceilalţi simt ca mine?”, „Mă simt singur?”, „Lucrurile sunt ideale şi eu sunt mulţumit?”. Este, fără echivoc, rezultatul crud şi rece care se desprinde din grafic, acela că adolescenţii noştri au cel mai mic grad de ataşament pentru şcoală dintre adolescenţii UE, resimt profund lipsa atractivităţii şi a motivării. Şcoala nu le este prietenă şi parteneră.

Care să fie motivele acestei situaţii nedorite cu amprentă total negativă asupra rezultatelor la învăţătură?

1. Nu avem un curriculum adecvat vârstei, intereselor şi nevoilor elevilor, cel actual este aproape neschimbat de 40 de ani.

• Îi lipsesc componentele aplicativ-practică, interdisciplinară şi generatoare de învăţare continuă.
• Nu este adaptat contextului social, economic, politic în care se află România şi nici provocărilor cărora trebuie să facă faţă.
• Nu are suficiente grade de libertate (curriculum la dispoziţia şcolii, discipline sau module opţionale, nivel minim, mediu şi de aprofundare), astfel încât profesorii să poată adapta procesul de învăţare la caracteristicile colectivelor cu care lucrează.
• Nu ajută absolvenţii să intre în piaţa muncii, pentru că nu obţin în şcoală competenţele cerute de angajatori.

2. Profesorii nu sunt interesaţi să asigure un „mediu atractiv de învăţare”.

• Salarizarea profesorilor este aceeaşi, indiferent de performanţe şi rezultatele muncii, măsurate prin progresul şcolar al elevilor.
• Managementul şcolilor este politizat, făcând abstracţie de competenţele şi calificările cerute unui director de şcoală.
• Părinţii nu au un cuvânt decisiv în Consiliile de Administraţie ale şcolilor, pentru a pretinde şi obţine un comportament al profesorilor care să genereze „mediu atractiv de învăţare”.

3. Baza materială e departe de cerinţele învăţământului modern.

• Cu şcoli fără apă curentă şi cu toaleta în curte, elevii nu au cum să fie „fericiţi”.
• Şcolile nu au bază materială de instruire practică, şi nici personal calificat. Chiar şi şcolile foarte bune lucrează, uneori, în trei schimburi, ceea ce le diminuează atractivitatea.
• Următoarele grafice ilustrează legătura dintre rezultatele şcolare şi sentimentele de „fericire” şi „apartenenţa” la şcoală.

Chiar dacă privim mai detaşat aceste analize de „percepţie”,  interesant este totuşi răspunsul la întrebarea dacă lipsa atractivităţii şi a ataşamentului pentru şcoală este coroborat cu rezultatele PISA pe domenii ştiinţifice.

Graficele de corespondenţă „fericire” şi „apartenenţă” versus „competenţe matematice” îi aşază pe adolescenţii români în categoriile «mediu „fericire” – minime competenţe matematice» şi, respectiv «minimă „apartenenţă” – minime competenţe matematice». Suntem plasaţi în „pătrăţelele” cele mai nefavorabile din grafice, alături de Bulgaria şi Grecia, dar în urma lor, asta în condiţia în care marea majoritate a ţărilor sunt în segmentul „mediu” şi „maximum”, atât la domeniul ştiinţific, cât şi la cel al percepţiilor.

Există o corespondenţă între cele două – percepţie şi competenţe acumulate? Sunt ele, când cauză, când efect? Percepţia negativă asupra şcolii generează respingerea dorinţei de a învăţa, cu consecinţe asupra rezultatelor obţinute sau, mai grav şi mai subtil, slabele rezultate pe care le obţin (sau, poate, metodele de predare şi evaluare), duc la consecinţa directă de a respinge şcoală, în ansamblul ei? De la răspunsurile la aceste întrebări ar fi trebuit să pornească autorităţile decidente în materie de politici şcolare.

Nu s-a întâmplat aşa, dovadă şi ultimul interviu al actualului ministru al Educaţiei, care spune că nu se schimbă planul-cadru curricular la gimnaziu pentru a nu se periclita mii de norme didactice.

În primul rând, că a fost păcălit, prin orele de CDŞ (curriculum la dispoziţia şcolii) se puteau regla aceste disfuncţii. Dar chiar aşa fiind, faptul că viitorul a 3,5 milioane de elevi şi al României este periclitat, nu conta în ochii ministrului? Acesta-i contextul în care în învăţământul românesc nu se produc niciodată schimbări decisive. Pentru a nu „deranja” profesorii şi sindicatele.

Cu această politică, România este condamnată încă mulţi ani să se plaseze la coada clasamentelor ţărilor civilizate.

Notă – Graficele si interpretarea lor aparţin d-nei. dr. Oana Lupu, căreia îi mulţumesc şi pe această cale.

Articol publicat şi în Adevărul.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News