Cum a reușit stalinismul în Europa de Est. Câteva explicații

Pentru a înțelege succesul experimentului stalinist în Europa de Est, trebuie să ne amintim de rolul prevalent al intervenției și intimidării sovietice directe. De asemenea, să ne aducem aminte de formațiunile staliniste locale, care urmăreau modelul stalinist de distrugere sistematică a instituțiilor noncomuniste, dezintegrarea societății civile și ocuparea monopolistă a spațiului public prin ritualuri și instituții controlate de stat (ligile tineretului comunist, sindicate aservite, consilii ale păcii și alte organizații de masă subordonate).

 

Scopul general era acela de a construi un consens pasiv și temător, bazat pe un angajament total de partea unui program politic dorit de elita conducătoare. Adevăratul conținut al regimului politic este descris drept sistemul „cultului personalității”. Acolo unde o singură persoană simbolizează rațiunea colectivă, infailibilă, acolo unde diferența ca atare este considerată subversivă, acolo unde nu există loc de atitudini opozante și unde corpul social este amenințat cu extincția, însăși noțiunea de cultură civică este condamnată.

Personalizarea puterii politice, concentrarea ei în mâinile unui semizeu comunist, a dus la o energică adorație de tip religios și la o permanentă umilire masochistă a subordonaților. Agentul de influență al acestei subjugări morale și politice a fost definiția stalinistă a internaționalismului ca dragoste nețărmurită pentru URSS. În cuvintele unui editorial publicat de cotidianul cehoslovac Rude Pravo pe data de 25 mai 1952, „drumul către mocirla trădării începe într-adevăr pe planul înclinat al rezervelor și dubiilor față de corectitudinea politicii Uniunii Sovietice”.

Teroarea a fost justificată din punct de vedere teoretic ca sine qua non al supraviețuirii sistemului. Doctrina stalinistă a susținut că opoziția grupurilor sociale înfrânte este direct proporțională cu dezvoltarea construcției socialiste. Prin urmare, cu atât mai critică devenea nevoia unui răspuns ferm și intransigent la scenariile clocite de „dușmanii poporului”. Teroarea a fost sanctificată și glorificată ca antidot necesar al păstrării câștigurilor socialiste.

Parola epocii respective în Europa de Est a fost logica stalinistă a Marii Terori în Uniunea Sovietică: „Când cineva taie lemne, mai sar și așchii”. La acel moment, denunțarea lui Tito ca spion infiltrat, aflat pe ștatele de plată ale agențiilor de informații occidentale, a servit ca argument pentru redefinirea principalelor priorități ale democrațiilor populare. Partidele comuniste și-au anunțat înhămarea totală la „construcția socialismului”. „Democrația populară” a fost descrisă ca o nouă formă de dictatură a proletariatului. Necontenit, doctrinari de frunte ai Cominformului au accentuat „rolul conducător al partidului de avangardă”. Supremația partidului nu putea fi pusă la îndoială, iar tiparul dictatorial sovietic era reprodus fără nicio ezitare sau preocupare pentru caracteristicile naționale.

Pentru a menține un control strict asupra tuturor mecanismelor care garantează reproducerea socială și prezervă matricea dominației într-un asemenea sistem, partidul a trebuit să joace rolul central. Ideologia devenise principalul argument privind descotorosirea de elementele răzvrătite, reale sau imaginare, din sânul sau din afara partidului. Poliția politică, ea însăși calată pe modelul sovietic și controlată de consilieri sovietici, a avut grijă să împlinească dezideratul ideologic. Conținutul politic al acelei dictaturi ideologice în încarnarea ei târzie (1948-1953) a fost teroarea pură și un permanent război propagandistic. Principala slăbiciune a acestui sistem a fost deficitul lui de legitimitate.

Legitimitatea este dobândită, de obicei, prin solidificare instituțională, stabilitate și garanția conservării anumitor valori, sau măcar a unui nivel minim de consens național. Sub stalinismul târziu, atât în Uniunea Sovietică, cât și în Europa de Est, despotismul autocratic a reușit să ruineze funcționarea partidului ca instituție autonomă. Pe măsura dezlănțuirii terorii, partidul însuși a devenit un simplu apendice al biroului personal al Secretarului General.

Așa cum scria și Bertram Wolfe în Hrușciov și stafia lui Stalin, „într-un regim dictatorial cu partid unic, partidul este orice numai nu partid. Este o gardă pretoriană; o castă privilegiată, dedicată, conducătoare; o bandă de activiști care îi veghează pe alții cu privire la îndeplinirea planurilor Liderului; […] ochii și urechile unui sistem de spionaj; nucleul penetrării și controlului tuturor organizațiilor, cluburilor, uniunilor, fermelor colective, fabricilor, organelor guvernamentale, armatei, poliției; cureaua de transmisie a voinței Liderului către o națiune abulică și către membrii și simpatizanții altor teritorii”.

 

Articol publicat şi pe Europa Liberă.

Print Friendly, PDF & Email

You may also like...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.