Constantin Jinga: “Am văzut că se dau înapoi patru paşi, au luat poziţie de tragere şi au tras”
Revoluţie Timişoara, 17 decembrie 1989. Foto: Constantin Duma
Cel care este azi cunoscut ca părintele Constantin Jinga, paroh al Bisericii Fabric Vest din Timișoara, era, în decembrie 1989, student la Litere la Universitatea de Vest din Timişoara, în care azi este profesor la Teologie. A fost rănit grav în ziua de 17 decembrie 1989. Am fost o vreme colegi. De fiecare 17 decembrie îl sun să-i urez sănătate şi să-i spun La mulţi ani ! Ca şi cum este ziua lui de naştere. Şi într-un fel şi este a doua zi lui de naştere. Reproduc mai jos un fragment din interviul lui Constantin Jinga cu Adrian Onica, din 1997.
“Eram student în anul I, semestrul I. Joi, pe 14 decembrie, am avut şcoală de după-amiază. Unul din colegi ne-a spus că în Maria, e ceva şi că e vorba de-un pastor ungur, dar nu ştia exact ce se întâmplă. Sâmbătă, 16 decembrie, am primit un telefon de la un prieten foarte bun care-mi spunea surescitat că «Gata se termină!». A început să-mi spună că strigă ăştia pe stradă «Jos Ceauşescu!», «Jos Comunismul!», sigur o să cadă. Am ajuns la concluzia că să mergem şi noi.
Până la urmă n-am putut să plec de-acasă, m-au oprit părinţii. Nici el n-a reuşit să plece de acasă. A doua zi dimineaţă eram de serviciu la cantină, pe vremea aia studenţii făceau de serviciu la cantină. Trebuia să fiu acolo pe la 7 dimineaţa. Am mers pe jos până la cantină, prin centru şi prin Maria. Eram curios ce se întâmplase. În centru totul era intact, nu era nici o vitrină spartă, dar era foarte multă lume. În Maria geamurile de la regionala CFR erau toate sparte, vitrinele erau sparte, era acolo armată, poliţie.
Am luat-o pe linia de tramvai 6, spre Bălcescu, şi acolo am observat că erau taburi, auotbuse cu soldaţi şi scutieri. Era foarte multă lume. Am ajuns la cantină şi am pregătit masa pentru studenţi. Acolo nu s-a întâmplat nimic deosebit. În jurul orei 13 au venit iar studenţii la masă şi atunci am început să facem planuri. Unii dintre studenţi reuşiseră să iasă prin oraş, ne povestiseră ce se întâmplă, cum oraşul e plin de armată. Ne-au povestit de o defilare cu surle şi fanfară care a avut loc prin oraş. Ei şi-au dat seama că mulţimea nu e condusă de nimeni, că totul e spontan şi am hotărât că trebuie ocupată staţia de radio şi că trebuie să mergem la tipografie să tipărim manifeste. Să anunţăm prin radio să se ştie în toată ţara ce se întâmplă. Pe la ora trei am plecat. Aveam o prietenă foarte bună, care avea un copil şi era internată cu el la Spitalul de Copii şi îi promisesem că o să trec duminică după-amiază pe acolo. Am trecut pe acolo, oraşul era în stare de asediu, am stat ce-am stat şi la un moment dat, am spus că n-ar fi rău să mergem să vedem ce se întâmplă prin oraş. Am mers, Piaţa Operei era invadată de mulţime, n-am văzut la ora aia armată în centru. În schimb am văzut armată pe drumul dintre cantină şi Spitalul de Copii. Mi-am dat seama că erau militari în termen. Tocmai terminasem atunci armata, în iunie. Câteva ore am stat în Piaţa Operei. Am mers în faţa Primăriei. Au venit scutierii, batând în scuturi. Nimeni n-a vrut să se bată cu scutierii, toată lumea a început să strige «Fără violenţă!». Totul era spontan, decurgea haotic.
Am mers cu o coloană de manifestanţi, am trecut podul de la Electrotehnică. Coloana s-a îndreptat spre Prefectură. La un moment dat cineva a spus că acolo se trage şi că se va trage în coloană. Atunci m-am întors cu prietena mea şi ne-am gândit să trecem pe la spital să vedem ce face copilul. Ne-am întors prin spatele Catedralei, pe podul de la Maria. Atunci am auzit pentru prima dată oameni care spuneau că s-a tras şi că sunt morţi şi răniţi. În drum, la un moment dat, am auzit focuri de armă şi am văzut trasoare pe cer. Era deja întuneric. Dar nici o clipă n-am crezut că vor trage în oameni. Ne-am continuat drumul şi n-am mai trecut prin Piaţa Operei. Am ajuns la intersecţia dintre strada Piatra Craiului cu bulevardul Republicii. Bulevardul Republicii era blocat de un pluton de militari. Ei blocau drumul înspre centru. M-am oprit să văd dacă într-adevăr sunt militari. Şi am trecut destul de aproape de ei şi am văzut că erau militari foarte, foarte tineri. La un moment dat, cineva care era pe partea cealaltă, s-a dus foarte aproape de militari şi a început să vorbească cu ei. Le spunea lucruri de genul: «Mă, voi chiar o să trageţi în noi?» Nu ţipa, nu era violent.
La un moment dat, a apărut un ofiţer, am văzut că se dau înapoi patru paşi, au luat poziţie de tragere şi au tras. Atunci m-am gândit că sigur au tras cu gloanţe oarbe, dar am văzut că, în clipa aia, lângă mine a căzut cineva şi am văzut că era plin de sânge. În secunda următoare am sărit peste femeia cu care eram şi-am trântit-o la pământ. Am luat un «culcat». Când am fost jos am avut impresia că a căzut cineva peste mine şi că nu se mai ridică, aşa o senzaţie de apăsare. După ce au încetat ei să tragă, am încercat să dau greutatea aia la o parte. Mi-am dat seama că nu pot, rămăsesem paralizat în poziţia asta şi am avut o senzaţie de arsură la umărul drept. M-am gândit că probabil oi fi fost rănit. M-am gândit că măcar dacă o fi intrat glonţul, o fi şi ieşit. Am simţit apoi o arsură foarte violentă în spate. M-am gândit atunci că or fi două gloanţe. Am fost convins că o să mor. Am leşinat. Din fericire, ea nu păţise nimic. Nu ştiu de unde a găsit 3-4 oameni care m-au cărat până la Spitalul de Copii. Am ajuns acolo, cei de acolo au zis că nu pot să-mi facă nimic şi că o să vină imedit o salvare şi-o să mă ducă la Spitalul Judeţean. A venit o salvare, n-am reuşit să mă urc în salvarea aia, a doua salvare care a venit m-a dus la Judeţean. Eram mai mulţi, vreo 4, răniţi în salvare şi prietena care era cu mine, chiar pe locul din faţă.
Am ajuns la Judeţean, acolo ţin minte că am fost luat, pus pe o targă cu roţi şi dus undeva. Mi-amintesc că pereţii erau plini de sânge. Am văzut că vine un medic, se uită la mine şi cum nu mişcam şi abia deschideam ochii, l-am auzit spunând «Păi ăsta-i mort, ce caută aicea?» Atunci am deschis ochii şi am încercat să scot nişte sunete. A zis «A, uite că nu-i mort. Nu-i de noi, trebuie să-l ducem la chirurgie cardiacă». Aicea intervine o chestie ciudată. Au venit doi oameni, m-au luat cu targa aia cu roţi, m-au pus în lift şi am început să urcăm cu liftul. Am urcat până la un etaj, nu mai ştiu care, şi-acolo am ieşit din lift şi am început să mergem pe coridor. Doamna care era cu mine a luat un halat pe ea şi a început să fugă pe scări să vadă unde ajung eu. A reuşit să iasă pe etaj exact în momentul în care eu ieşeam din lift. Acolo era foarte linişte, nu era niciun semn c-ar fi o sală de operaţie prin apropiere, era foarte întuneric. Ăştia care mă duceau nu ziceau nimic. La un moment dat apare cineva pe culoar. Ea a strigat «Aici e clinica toraco-cardiacă?» Ăla care ieşise pe coridor a zis «Nu, nu-i aicea, cum să fie, aia nu-i în spitalul asta». Ăştia doi care mă duceau au întrebat: «Da unde-i? Nu-i aicea, e la spital la Victor Babeş». Atunci ea a strigat: «Haideţi înapoi jos. Să mergem la spital la Victor Babeş». Mi-amintesc că eram jos. Oricum, ăsta e un moment care mi se pare ambiguu, pentru că cei doi angajaţi ai spitalului nu ştiau că în spital nu este clinica toraco-cardiacă. Ei practic ştiau bine unde se duc cu mine. Am ajuns în aceeaşi sală în care am fost şi înainte. La un moment dat, apare un medic, nu ştiu exact cine a fost, dar îi cunoştea pe părinţii mei. Aflase numele meu de la prietena care era cu mine. A venit o salvare, în salvarea aia am fost doar eu. Aşa am ajuns la Spitalul «Victor Babeş» unde era exact aceeaşi situaţie. Au venit doi şi m-au dus de mâini şi de picioare până nu ştiu la care etaj. Acolo situaţia era însă fundamental diferită faţă de ce fusese la Spitalul Judeţean. Acolo mi-au dat primele îngrijiri, imediat. La Spitalul Judeţean nu mi s-a acordat nici cea mai mică îngrijire.
M-au dus la Reanimare şi acolo au început să-mi dea sânge, pierdusem foarte mult sânge. Am fost pus sub tratament, întins în pat, m-am relaxat şi am adormit instantaneu. Mă trezeam din când în când, auzeam rafale de mitralieră la modul cel mai sălbatic cu putinţă. Aveam senzaţia că e război în oraş. La un moment dat a fost ploaia cu tunete şi cu trăznete, eu am crezut că bombardează oraşul şi mă gândeam ca măcar spitalele de nu le-ar bombarda. Eu am fost împuşcat în jurul orei 17. Prietena respectivă rămăsese cu mine, n-a mai avut cum să plece de acolo. Ea a dat toate datele despre mine. Eu eram foarte rău, situaţia era foarte gravă, şi-au dat seama că am hemoragie internă. Aveam tensiunea foarte scăzută şi ei îmi dădeau sânge ca să-mi crească tensiunea să mă poată opera, să vadă realmente ce am. Tensiunea îmi era la fel de scăzută şi îmi era extraordinar de rău. Au intervenit să scoată sângele de acolo de unde se colectează şi m-au dus aşa la radiografie. De fapt, au venit cu un aparat acolo pentru că nu mă puteam duce, nu eram transportabil. M-au operat aşa şi după aceea am început să-mi revin. Din momentul ăsta şi până în 15 ianuarie am stat tot în spital. Primele două săptămâni am stat tot la reanimare. Am fost conştient imediat după operaţie. În reanimare erau şase paturi, toţi eram răniţi şi îmi amintesc că în noaptea de 17 spre 18 a murit unul acolo. Fusese împuşcat în ficat. Echipa medicală a fost demnă de toată admiraţia.
Preot Constantin Jinga. Sursă foto: Episcopia Romanului şi Bacăului
Mi-amintesc că înainte de operaţie eram foarte rău, aveam dureri groaznice şi unul dintre medici a zis: «Dacă nu-l operăm, moare sigur, hai să-l operăm că poate aşa mai are o şansă». Ţin minte că m-au dus în sala de operaţie, vreo patru ore s-au chinuit cu mine. În seara de 18 am fost operat. În 19, după-amiază, au venit acolo doi civili care au cerut situaţia bolnavilor din spital şi erau interesaţi de răniţi. Medicii au refuzat să le dea orice fel de situaţie, i-au dat afară din spital, pur şi simplu. Unul dintre medici spunea că «Mai bine mă împuşcă decât să colaborez cu ei». Era foarte hotărât să nu colaboreze sub nici o formă. Lângă mine, în salon, era un om care era din Bihor. El fusese rănit în noaptea de 24 spre 25 decembrie. În alt pat era un băiat de 21, 22 de ani, rănit, nu putea să vorbească, era foarte grav. La el glonţul intrase prin ochi, a trecut prin gât şi s-a oprit într-un os. Avea dureri groaznice, nici n-au putut să-l opereze pentru că glontul se mişca prin organism şi trebuia să aştepte să se stabilizeze. După operaţie, multă vreme n-a putut să vorbească. Şi acuma când vorbeşte e foarte răguşit. Şi-a pierdut ochiul, are unul din sticlă. Eram tineri cei care eram în salon. Eu aveam 20 de ani atunci. Atmosfera era foarte veselă, râdeam, glumeam. Tot spitalul era plin de răniţi. Unii dintre răniţi, împreună cu militari şi gărzi patriotice au organizat apărarea spitalului de terorişti. Începând din 17 decembrie şi până în 20 decembrie nu ştiu dacă medicii au avut cinci minute să pună capul jos. Nu ştiu cum au putut să reziste.
În februarie a fost constituită Asociaţia 17 decembrie, de nişte răniţi cu care am fost în spital. Spitalul «Victor Babeş» este lângă UMT. În ziua când au ieşit muncitorii, eu n-am fost în stare să mă duc până la geam, dar cei care au fost la geam au spus că n-au mai văzut niciodată aşa ceva. Scandau lozinci, era aşa de se cutremurau pereţii. Una din lozinci era: «Păcat, păcat de morţii din Banat!» şi «Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă, pentru că morţii nu ne lasă», cam aşa ceva. Eu am văzut că au tras militari. Înainte de 20, prin 18, oameni din blocurile aflate în jurul spitalului, au venit la spital şi au vrut să aducă ceva pentru răniţi. Prin 21 a fost la spital o echipă de televiziune italiană. În 22, practic, Timişoara a fost primul oraş liber. Au venit ulterior ziarişti străini, câte o echipă de televiziune austriacă şi franceză.
În februarie am fost citat la Procuratură, am fost acolo şi am dat o primă declaraţie, am primit o altă citaţie prin martie, am mai dat o declaraţie, apoi a fost procesul prin mai. Am fost citat ca martor, m-am dus, dădusem trei declaraţii la Procuratură, până atunci. Acolo procurorul mi-a spus că n-am dat nicio declaraţie. La proces, în boxa acuzaţilor erau oameni care probabil au dat comanda (să se tragă). Aveau grade foarte înalte. (….)
Ce părere ai de Legea 42?
Din momentul când a fost promulgată am avut senzaţia că a fost promulgată mai degrabă ca o lege care nu vizează aflarea adevărului. Era normal să fie o lege care să te protejeze din punct de vedere economic. Ar fi fost binevenită, pentru că unii răniţi s-au trezit la 30 de ani cu familie, cu copii, în imposibilitatea de a mai lucra, sau cel puţin de a nu mai lucra aşa ca înainte. Nu s-a făcut nimic în sensul aflării adevărului despre revoluţie. Multă lume priveşte legea ca pe una care acordă privilegii şi nu sprijin. E revoltător ce s-a putut întâmpla. Din pricina unor oameni care profită, pe nedrept, de legea asta, oamenii care ar avea nevoie de sprijin nu se pot bucura de acest sprijin. Oamenii ăştia ar trebui respectaţi. Sunt mulţi oameni în Timişoara, la care dacă le aminteşti că eşti revoluţionar dau din mână şi spun «Da, las’ că ştiu eu cum e cu revoluţia asta, că toţi profită». Titlurile sunt foarte pompoase. Am fost foarte dezamăgit pentru tot ce s-a întâmplat după. Pentru mine personal, ceea ce s-a întâmplat atuncea a contat foarte mult, chiar îi şochez pe unii care când află că am fost rănit şi încă foarte rău, le spun că pentru mine a fost extraordinar. Acum înţeleg, prin prisma amintirilor pe care le am de atunci, ceea ce s-a întâmplat, ca ceva foarte întunecat, ca tot ce poate fi mai inuman pe faţa pământului. Acum dacă mă gândesc la ce-a fost înainte de ’89, nu cred că aş mai putea să suport, aş prefera să mor decât să mă întorc la acea perioadă.”
Fragment transcris din interviul aflat în arhiva de istorie orală a Bibliotecii Centrale Universitare Timişoara, Colecţii Speciale şi în cea de la Fundaţia Academia Civică.
Citiţi şi:
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
