Consecințele unei revoluții întrerupte


Revoluția din decembrie 1989 s-a născut ca o explozie de revoltă populară împotriva unei dictaturi totalitare aflate în criză terminală. La puțin peste 30 de ani de la revoluția din decembrie 1989, putem face încă o serie de considerații privitoare la natura acestui moment istoric și a semnificațiilor sale.

 

Vorbesc despre o pluralitate de sensuri pentru că, în spiritul gândirii lui Karl R. Popper, privesc fenomenele politice ca având mai mult decât un singur înțeles. Să spun din capul locului că, în decembrie 1989, România se afla în chip incontestabil într-o situație de criză politică, economică și morală. Vechiul regim își trăise traiul, cum se spune, și nu mai avea resurse de supraviețuire. Nu-i mai rămăsese decât să recurgă la teroare psihologică și fizică.

Mai întâi în Valea Jiului, în vara anului 1977, apoi la Brașov, în noiembrie 1987, dictatura lui Nicolae Ceaușescu se confruntase cu mișcări spontane de respingere a sistemului represiv. Mitul conducătorului predestinat, precum și acela al Partidului Comunist ca „detașament de avangardă al clasei muncitoare” se spulberaseră definitiv. Demagogia naționalist-șovină, menită să asigure fundamentul simbolic al dictaturii, era doar o perdea de fum utilizată de propagandiști cinici pentru obținerea propriilor avantaje.

„Socialismul dinastic” devenise și mai vulnerabil odată cu inițierea de către Mihail Gorbaciov a strategiilor de liberalizare cunoscute sub numele de perestroika și glasnost. Ceaușescu era izolat pe plan internațional și detestat de o populație disperată. Revolta de la Timișoara din 15 decembrie 1989 a fost momentul inaugural al seriei de acțiuni care aveau să culmineze la București și în alte orașe, în zilele de 21 și 22 decembrie, și care au constituit efectiv o revoluție ca modalitate de întemeiere a libertății.

Decizia lui Ceaușescu și a ciracilor săi de a deschide focul la Timișoara, apoi la București și în alte centre urbane a creat în România o situație diferită de aceea din celelalte state ale blocului sovietic. Născut din violență și brutalitate, regimul pierea în chip violent și brutal. Își dovedea, încă o dată, deficitul total de legitimitate și proba natura ilegală, criminală, a existenței sale.

Faptul că în România a avut loc o revoluție mi se pare greu de negat, fie și măcar la nivelul consecințelor. A fost însă o revoluție întreruptă, și tocmai această întrerupere explică ulterioarele convulsii. În prima perioadă de după fuga și execuția lui Ceaușescu, m-am numărat și eu printre cei care au susținut ideea că era vorba despre o revoluție pur și simplu. Scriam astfel, chiar pe data de 23 decembrie 1989, un articol (op-ed) în New York Times, în care îi salutam pe noii lideri în „saltul lor spre democrație”.

Platforma radicală a Consiliului FSN m-a amăgit și pe mine că țara se afla pe drumul despărțirii totale de trecutul comunist. Câteva săptămâni mai târziu, observând regruparea birocrației nomenclaturiste în noile structuri, scriam articolul New Masks, Old Faces. Scriam atunci – și nu mi-am schimbat poziția nici azi – că o revoluție autentică fusese deturnată de un grup politic format din foști aparatcici comuniști, ideologi reciclați, securiști camuflați și chiar aventurieri politici.

Vidul de putere instaurat prin plecarea lui Ceaușescu din sediul Comitetului Central a fost rapid substituit prin formarea unui nou nucleu hegemonic sub conducerea echipei Ion Iliescu – Silviu Brucan – Petre Roman. Dumitru Mazilu a jucat un rol temporar și, în fond, marginal. Noii lideri nu ar fi putut să-și construiască baza de putere fără sprijinul armatei și al niciodată dispărutei Securități. De aici și rolurile jucate de Nicolae Militaru, Iulian Vlad și Victor Stănculescu…

 

Articol publicat şi pe România Europa Liberă.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.