Comunism, anticolonialism şi nostalgia totalitară

Leonid Brejnev şi Fidel Castro

Ajuns la capăt după 1989, comunismul devine substanţă a memoriei, ingredient al nostalgiei şi materia din care se nutreşte noua stângă radicală. Emoţiile de atunci sunt şi cele de acum, iar marile cauze în numele cărora s-a vărsat sângele oamenilor de bună-credinţă sunt şi cele pe care sensibilitatea progresistă le evocă cu pietate religioasă.

În “Războiul rece”, astfel cum este el rescris şi revizitat acum, Occidentul şi Statele Unite sunt inamicul infernal, în vreme ce lagărul sovietic este un devotat şi onest amic al popoarelor. Fotografiile pe care le păstrează cursanţii trimişi de tiraniile africane sau asiatice în capitalele comuniste sunt adunate pios, în acest muzeu al nostalgiei.

Dintre toate temele pe care retorica comunistă, din chiar momentul leninist, a fost capabilă să le manipuleze, discursiv, anticolonialismul este cea prin care totalitarismul de extracţie marxistă a reuşit să modeleze un imaginar intelectual şi să afecteze, dramatic, destinul a nenumărate naţiuni. Comunismul s-a dorit a fi, iar credincioşii săi au acceptat dogma fără ezitare, crezul ce oferă soluţii definitive la problemele globale: de la provocările subdezvoltării la eradicarea inegalităţilor rasiale, viziunea marxist-leninistă a promis mântuirea pe cale ştiinţifică. Acolo unde naţiunile Vestului capitalist mizează pe lanţurile exploatării, statele socialiste vin în ajutor cu generozitate fraternă, spre a proteja şi face să crească independenţa naţiunilor eliberate.

Elanul comunist a însemnat, în anii de după cel de-l doilea război mondial, un plan ambiţios de cucerire a terenului eliberat prin implozia imperiilor europene muribunde. Travestiul a fost unul impecabil, de vreme ce întinsul imperiu colonial sovietic, cu ramificaţiile sale externe europene, a fost salutat şi omagiat ca un far al libertăţii. În vreme ce naţiunile captive din URSS şi din domeniul central şi est-european erau încătuşate, Universitatea „Lumumba”, din Moscova, educa, cu altruism, pe misionarii revoluţiilor care aveau să vină. Teza sprijinirii mişcărilor de eliberare naţională servea spre a permite infiltrarea,colonizarea, exportul de tiranie.

Imaginile de carte poştală ale comunismului sunt privite de progresismul contemporan ca simboluri ale emancipării şi ale modernizării. Prezenţa comunistă în Africa sau Asia este elogiată ca un act de dezinteresată solidaritate cu cei aflaţi în nevoie. Detaliile incomode, trimiţând la instaurarea modelului dictatorial, sunt trecute sub tăcere sau sunt integrate în istoria căutării unui tipar local de guvernare, diferit de cel occidental. URSS, Cuba şi celelalte naţiuni socialiste sunt o avangardă a ştiinţei, umanismului şi dezvoltării durabile. Între stânga radicală de acum şi comuniştii de atunci, continuitatea este evidentă şi ţine de logica revoluţionară.

Festivale de film şi colocvii academice sunt parte a acestei reţele a nostalgiei totalitare. Nimic nu este inocent în revizitarea trecutului de misionarism comunist. Lupta anticolonială serveşte ca punct de plecare în lupta de acum dusă împotriva exploatării globale. Duşmanii de atunci sunt şi duşmanii de acum. Proprietatea privată, capitalismul, libertatea politică, domnia legii nu au loc în acest paradis alimentat de credinţa în planificare şi în lupta de clasă. Fanatismul corect politic este ecoul orbirii revoluţionare din trecut.

Articol apărut şi pe MarginaliaEtc.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News