Close-up : „Love story”


Orice poveste de dragoste care se încheie în moarte şi dor are atributul unei tragedii. Iar ecranizarea lui Arthur Hiller după romanul lui Erich Segal conferă poveştii ceea ce doar cinematograful poate dărui, ca laborator al viselor: simplitatea sobră a unei istorii de iubire.

 

Pentru generaţii întregi, Love story a rămas imaginea melancolică a unei fotografii de familie în al cărei chip te poţi recunoaşte. Întâlnirea dintre doi tineri ce provin din medii aparent ireconciliabile, dragostea lor pasionată, prin care sfidează convenţiile şi, în cele din urmă, moartea ei. Ce poate fi mai apropiat de un mit modern decât această suită de cadre în care se simte atingerea destinului?

Love story nu este o capodoperă, dar regia lui Arthur Hiller reuşeşte să evite capcana sentimentalismului ridicol: poate pentru că în film există un amestec, memorabil, de exuberanţă şi de presimţire a sfârşitului. Cât despre coloana sonoră, ea însăşi devenită parte a legendei, curgerea ei are un aer de cutie muzicală. Ceea ce iveşte din ea este tandru, delicat şi fragil.

Love story trece dincolo de best-seller şi de succesul comercial. Ea intră în acel domeniu privilegiat al memoriei noastre colective. Privirea noastră merge pe urmele privirilor lor, iar paşii noştri sunt paşii acestor îndrăgostiţi pe care nici măcar moartea nu îi poate despărţi.

Deceniiile care au trecut nu au îmbătrânit povestea. Cinematograful a sublimat melodrama şi i-a dat puterea de a dăinui: un soi de nemurire a atins, cu aripa sa, mişcarea acestui film de altădată.

 

Articol apărut şi pe LaPunkt.

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.