„Caiet de ricoșat gânduri”, noua carte a lui Gabriel Liiceanu


„Caiet de ricoșat gânduri sau despre misterioasa circulație a ideilor de-a lungul timpului”, un nou volum de Gabriel Liiceanu, a apărut zilele acestea la Editura Humanitas. Cartea va fi lansată sâmbătă, 1 iunie, ora 13.45, la Salonul Internațional de Carte Bookfest 2019, în standul Editurii Humanitas.

 

Scriind paginile acestui jurnal de idei, nu m-am putut desprinde de imaginea «spiritului universal» ca activitate a unui uriaș creier al omenirii traversat fără încetare de ideile celor care, de-a lungul câtorva mii de ani, au gândit în beneficiul speciei noastre. Ramificațiile ideilor exprimate de fiecare dată altfel, adăpostite de acest mega-creier, reprezintă cultura lumii. Urmărirea acestor zig zaguri și ricoșeuri mintale, fie că e vorba de recunoștință și ingratitudine, de nevoia de a te compara, de uitare, de prostie, de calomnie, de remușcare, de invidie, ură și crimă, de ticăloșie, de cruzime, de iubirea care nu așteaptă nimic, mă rog, de toate temele pe care omenirea le macină la nesfârșit de două-trei milenii în filozofie și literatură, mi-a produs mari satisfacții, m-a făcut să mă simt bine citind și notând deopotrivă, m-a făcut să nu mă plictisesc niciodată. Am ajuns în final să sper că paginile mele i-ar putea convinge și pe alții că splendoarea este la îndemână: nu trebuie decât să deschizi un volum de pe un raft și să te lași purtat de ceea ce am numit undeva «dans cu o carte». Cei ce au lăsat în scris aceste idei au devenit, fără să știe, prietenii mei, toți prietenii mei”, spune Gabriel Liiceanu

 

Fragmente

Câteva fragmente din noul volum, Caiet de ricoșat gânduri sau despre misterioasa circulație a ideilor de-a lungul timpului:

„Când am început să scriu, în jurul vârstei de 20 de ani, mă gândeam numai la mine: important era să înțeleg eu ceea ce puneam pe hârtie. Treaba cititorului era să se descurce cum poate. Era vina lui dacă nu ajungea la gândul meu. Eram arogant și ceream ca «inteligența» mea să devină etalon pentru lectura oricui. De fapt, mă drogam cu sonoritatea propriilor cuvinte, mă lăsam târât de ele, întrezărind în încolăcirile lor imprevizibile promisiunea unui sens. Cel mai adesea nimeream alături de ceea ce voisem inițial să spun sau pur și simplu uitam de la ce pornisem. Mă rătăceam pe cărări a căror existență nici măcar n-o bănuisem.

***

Pentru că știința adecvării cuvântului la gând și toarcerea unui fir al gândirii se învață târziu – ele rămân o luptă continuă, în care cel ce scrie e urmărit mereu de senzația că a ratat căderea perpendiculară pe sens –, exprimarea are cel mai adesea tendința să alunece în vag, în aluzie sau în incomprehensibil. Aproape niciodată nu găsim cuvintele pentru a spune întocmai ceea ce trăim sau gândim. Suferim de neîndemânare verbală, ne scăldăm în vorbe care nu sunt în stare să decupeze, cu grația și precizia unui bisturiu, materia ideilor și a trăirilor noastre.

***

Cu vremea, văzând cât de ușor le este atâtor autori să îngroape ideile sub mormane de cuvinte, mi-am făcut din simplitate comandamentul suprem al scrisului. Acum, când scriu, simt peste umăr privirea cititorului care îmi cere socoteală: «Ești sigur că am să înțeleg ce-ai vrut să spui?». Încet-încet, hăituit de această fantomă exigentă, am început să sper că am atins acel grad de simplitate care mă face accesibil oricui.

***

Am făcut un salt până la Crevedia (24 de kilometri de București), să-l vizitez  pe Horia care s-a mutat de câteva luni acolo, într-o casă maramureșeană pe care o cumpărase, în urmă cu 15 ani, pe 1.800 de dolari și pe care o strămutase, de la cinci sute de kilometri, pe o pârloagă de la marginea satului dâmbovițean. Maramureșeanul care i-o vânduse se pregătea s-o pună pe foc. Horia o cărase cu un tir, și patru meșteri din Maramureș veniseră s-o asambleze.

Rezultatul e uluitor. Mângâi bârnele de stejar, perfect îmbinate, cu senzația că stau lipit de un uriaș animal încremenit, ajuns aici dintr-o altă vârstă a omenirii, în care nu existau decât civilizații ale lemnului ce-și făcuseră loc în natură fără s-o mutileze, elegant, cu grație și bun simț, singurele care știuseră să intre în armonie cu plantele, cu apa și pietrele. Îmi lipesc obrazul de mărețele bârne și le mângâi fără să mă mai satur de netezimea lor, de felul în care captaseră timpul și-l încrustaseră în ele. De fapt, mângâi fără să știu urma vegetală a vieții din fratele nostru lemnul, cea pe care n-ai cum s-o mângâi în beton, piatră sau metal, neînsuflețite, toate, din capul locului. Mă gândesc, pipăind lemnul cu nesațul degetelor, că el este de fapt singurul cadavru pe care îl îmbrățișăm fără urmă de silă, singurul în care, seva vieții încetând să mai curgă, relicva păstrează, în altă întruchipare, frumusețea pierdută a vieții. Iată de ce singurul loc în care poți glorifica splendoarea morții este o casă de lemn.

Pridvorul din spatele casei, înconjurat de un gard de uluci, învechit și el, prins între stâlpii ciopliți cu bun gust, deschide către un hectar de pământ cu iarba bătucită, cu copaci azvârliți ici și colo și cu lacul strălucind în soarele apusului. E o liniște desăvârșită.

Ne instalăm în biroul lui Horia de la etaj, cu ferestrele deschise larg către lac, pândiți de un salcâm ale cărui frunze încep să vibreze discret la fiecare adiere a vântului. Stau într-un fotoliu, ronțăi din când în când câte un cracker și, înainte de a trece la «ordinea de zi», discutăm de una, de alta. Și, dintr-odată, parcă în deschizătura unei spovedanii neprogramate, Horia începe să-mi povestească viața lui, pe un ton straniu, lucid și cald totodată. Mă plimbă prin cotloanele ei, care se multiplică și se complică pe măsură ce avansăm. Treptat, totul capătă forma unui labirint văzut de sus, care-și dezvăluie în cele din urmă secretul și-l înfățișează ca destin. Ascult fascinat, cu senzația că am evadat din timp. Suntem, cum îmi va scrie el a doua zi, «învăluiți în lumina lichidă  a camerei» și trăim împreună «câteva ore de eternitate». Am plecat către seară, cu gândul că cineva îmi dăduse în dar viața lui. Straniu era că personajele din povestea lui Horia, ca-n tragediile eline, aveau toate dreptate, partea lor de dreptate, și doar împreună, ca-n blestemata estetică a lui Hegel, ele recompuneau chipul întreg al Adevărului prin căderea, suferința sau izbăvirea lor de-o clipă. Căci câteva se salvau, o vreme, câteva rămâneau, zdrobite, pe marginea drumului vieții, pentru a reînvăța apoi, într-un târziu, cu sufletele mutilate, mersul. Și, peste toate, viața se tăvălea, nepăsătoare, înainte.”

 

Volume de acelaşi autor

Tragicul. O fenomenologie a limitei şi depăşirii, Univers, Bucureşti, 1975, Încercare în politropia omului şi a culturii, Cartea Românească, Bucureşti, 1981, Jurnalul de la Păltiniş, Cartea Românească, Bucureşti, 1983, Epistolar (editor), Cartea Românească, Bucureşti, 1988, Cearta cu filozofia, Humanitas, Bucureşti, 1992, Apel către lichele, Humanitas, Bucureşti, 1992, Despre limită, Humanitas, Bucureşti, 1994, Itinerariile unei vieţi: E.M. Cioran, Humanitas, Bucureşti, 1995, Declaraţie de iubire, Humanitas, Bucureşti, 2001, Uşa interzisă, Humanitas, Bucureşti, 2002, Chipuri ale răului în lumea de astăzi (dialog cu Mario Vargas Llosa), Humanitas, Bucureşti, 2006, Despre minciună, Humanitas, Bucureşti, 2006, Despre ură, Humanitas, Bucureşti, 2007, Despre seducţie, Humanitas, Bucureşti, 2007, Scrisori către fiul meu, Humanitas, Bucureşti, 2008, Întâlnire cu un necunoscut, Humanitas, Bucureşti, 2010, Întâlnire în jurul unei palme Zen (coautor Gabriel Cercel), Humanitas, Bucureşti, 2011, Estul naivităţilor noastre. 27 de interviuri (1990-2011), Humanitas, Bucureşti, 2012, Măştile lui M. I. (dialog cu Mircea Ivănescu), Humanitas, Bucureşti, 2012, 18 cuvinte-cheie ale lui Martin Heidegger, Humanitas, Bucu reşti, 2012, Dragul meu turnător, Humanitas, Bucureşti, 2013, Fie-vă milă de noi! şi alte texte civile, Humanitas, Bucureşti, 2014, O idee care ne suceşte minţile (coautori Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici), Humanitas, Bucureşti, 2014, Dialoguri de duminică. O introducere în categoriile vieţii (dialoguri cu Andrei Pleşu), Humanitas, Bucureşti, 2015, Nebunia de a gândi cu mintea ta, Humanitas, Bucureşti, 2016, România. O iubire din care se poate muri, Humanitas, Bucureşti, 2017, Continentele insomniei, Humanitas, Bucureşti, 2017, Aşteptând o altă omenire, Humanitas, Bucureşti, 2018.

 


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.