Barbaria se îmbracă în haine de fițe

Spectacolul lui Putin vorbind pe stadion în maniera vedetelor rock mulțimii în delir nu are nimic de-a face cu adunările presupus festive ale lui Ceaușescu. Comentatorii care au susținut asta se înșală.

În vremea comunismului românesc, sentimentul predominant era cel al dezolării. Oamenii aduși cu forța aveau fețele triste, erau îmbrăcați în haine cenușii, populând agonic un decor deprimant. Ceaușescu se afla întotdeauna la înălțime, într-un balcon, zeitate intangibilă într-un muzeu al figurilor de ceară. Scandările erau fără vlagă și golite de orice conținut. „Adunările populare” ceaușeștiene nu aveau direcție, substanță și inventivitate. Erau cópii palide ale montărilor (perfecte în monstruozitatea lor) care i-au mers la inimă „celui mai iubit fiu al poporului” în timpul vizitei din Coreea.

Ceea ce am văzut în imaginile transmise de la Moscova ține de un alt cod. Putin a plagiat atmosfera colorat-exuberantă a „convențiilor” de desemnare a candidaților la Președinție din America. Ceaușescu era nemișcat ca o stană de piatră, mormăia peltic și buchisea monoton. Era, mai ales în ultimii ani, un fel de unchieș derutat, care acționa mecanic, gesticulând anapoda, ca o pasăre împușcată în aripă. Nici nu prea știa unde se află și cui se adresează. Pentru el, participanții erau o entitate abstractă. Nu părea să-i vadă sau să-i audă. Putin, atletic, în continuă mișcare, ca un mânz nărăvaș, îmbrăcat într-un hanorac de la o firmă „de fițe”, ce costa multe mii de euro, a mimat dezinvoltura: a vorbit liber, din mijlocul oamenilor, lăsându-le impresia că-l pot atinge dacă întind brațele. Li se adresa de jos, de la nivelul gazonului, și nu de la înălțime. Se simțea bine între ei, părea să le cunoască perfect aspirațiile și chiar gusturile muzicale. Și pe bună dreptate: cei prezenți erau produsul propriei lui ideologii și gândiri politice. Diferența de abordare dintre el și Ceaușescu e aceea dintre un cârpaci anchilozat și un maestru de balet evoluat.

Realitățile sunt, așadar, cu totul distincte. Chiar dacă nota comună e autoritarismul, dictatura nemiloasă, formele de exprimare se deosebesc în mod radical. Comentatorii opinau că tinerii aflați pe stadion nu erau atenți la ce spune Putin, ci la ritmurile muzicii. Se prea poate. Dar muzica și Putin spuneau același lucru. Și textul, și melodia se refereau la Rusia predestinată gloriei, la super-națiunea care, din dragoste creștinească, își salvează frații măcelărindu-i. Mesajul a fost receptat și îmbrățișat cu urale. Am văzut cu ochii noștri manifestarea unei mase perfect dresate: Generația Putin. Majoritatea celor prezenți pe stadion (și în afara lui) erau oameni născuți după venirea la putere a satrapului, în urmă cu peste 22 de ani. Cu excepțiile de rigoare, ei sunt crescuți după chipul și asemănarea celui care și-a lăsat puternic amprenta asupra Rusiei post-sovietice.

Felul în care au vibrat la aberațiile și minciunile lui Putin corespunde convingerilor deja profunde ale acestei noi promoții de ruși. E posibil ca până și faptul perceput în lumea occidentală drept o barbarie – trimiterea în prima linie a războiului din Ucraina a unor copii de 18, 19 ani –, să corespundă modelului mental ideologic al stăpânului de la Kremlin. În viziunea lui, acei tineri trebuiau supuși, ca într-un scenariu inițiatic, probei focului printr-o operațiune pe care și-a imaginat-o ca fiind un triumf garantat, o apoteoză. Ei, tinerii, urmau să aibă onoarea cuceririi Ucrainei, și nu „oamenii vechi“. Victoria ar fi fost astfel una strict personală, a celui care a dat numele generației dispuse să vadă în el un zeu, pogorât dintr-o hiper-producție hollywoodiană. Amestecul de gândire magică și tehnologie postmodernă e recognoscibilă nu doar pe câmpul de luptă, ci și în ceea ce s-a petrecut pe stadionul din Moscova.

Această idee e susținută și de strategia de război a lui Putin. Odată eșuată varianta capitulării instantanee a Ucranei, dictatorul n-a apelat la soldații maturi și la ofițerii Rusiei, ci la mercenari. Opțiunea e profund simbolică. Se vede din stilul în care Putin a condus Rusia de peste două decenii că abordările lui sunt intens personalizate. Cei aflați acum la putere sunt cam aceiași oameni cu care a pornit la drum în 1999. În sensul rău al cuvântului, Putin e „un om de echipă”. Legăturile sunt cimentate de numeroasele crime făptuite împreună, de la războaiele din Cecenia și Georgia, la asasinarea dizidenților și eliminarea din viața publică a adversarilor. Abia acum, cu ajungerea la maturitate a celor născuți după preluarea puterii de către el sentimentul triumfului e deplin. Ideologiei comuniste, care l-a produs, el i-a adăugat elemente contondente de fascism și nazism. Cultul tinereții triumfătoare, al forței fizice brute a fost mobilizat, în forme extreme, în războiul de nimicire declanșat împotriva Ucrainei, dar și în manifestația de pe stadion.

Am puține informații despre această generație, studiată într-o carte recentă de Benjamin Bidder. Dar ceea ce am aflat de la studenții mei care au participat la diverse stagii educaționale în parteneriat cu universitățile din Rusia nu prea corespunde opiniilor lui Bidder. La întoarcere, obișnuiam să-i întreb cum a fost la Moscova și cum sunt colegii lor ruși. Răspunsul era cam același: „Moscova e frumoasă, dar colegii noștri ruși nu știm cum sunt. Refuzau să vorbească cu noi.” Evident că nu pot generaliza, dar ceva din fobia față de străin, de cel diferit e vizibilă în astfel de situații. Cu siguranță, Benjamin Bidder o fi avut argumente pentru a afirma că acești tineri sunt mai apropiați de congenerii lor din Vest decât de părinții lor. Ceea ce am văzut în spectacolul-mascaradă al lui Putin din 18 martie 2022 conduce însă la alte concluzii: sunt oameni crescuți în cultul unicității și superiorității Rusiei, unui naționalism primitiv și xenofob. Așadar, o generație cu un potențial de violență pe care Putin l-a testat deja în invazia sălbatică a Ucrainei.

Că, pe de altă parte, Putin însuși e o creație monstruoasă a Occidentului, un virus periculos scăpat din laborator, începe să devină din ce în ce mai limpede. Păcatul originar care l-a făcut posibil pe satrapul de la Kremlin e refuzul politicienilor din Vest de a pune pe picior de egalitate crimele comunismului cu cele ale fascismului și nazismului. Tratamentul asimetric aplicat marilor ideologii asasine din secolul al XX-lea a facilitat accesul succesoarei Uniunii Sovietice la avantajele oferite de relațiile privilegiate cu Europa și restul lumii. Dacă Putin ar fi fost descris drept ceea ce este – produsul unei instituții, KGB-ul, al cărei țel era distrugerea civilizației democratice –, legăturile cu țara unde comunismul a atins cote ale demenței ar fi fost cu totul altele, mult mai atente la consecințe.

Prin acordarea unui statut special comunismului – nu în ultimul rând, sub presiunea isterică a mediilor intelectuale occidentale – s-a deschis drumul unei „cooperări” care a dus la dependența masivă de materiile prime provenite din Rusia. Lăcomia a jucat, și în aceste împrejurări, un rol decisiv. Vlăstar al unui sistem politic criminal, Putin a fost întâmpinat cu aplauze. Elita mondială l-a luat în brațe, l-a adulat, a salivat la prestațiile sale „muzicale”, facilitându-i drumul spre înalta societate. Toți acești „idioți utili” au astăzi pe mâini o parte din sângele vărsat de criminalul aflat la cârma Rusiei. Nici Gérard Depardieu, nici Alain Delon, nici Goldie Hawn, Kevin Costner, Sharon Stone și nici ceilalți aplaudaci ai ridicolei performanțe de cântăreț a lui Putin nu s-au grăbit să-i denunțe crimele. Depardieu a vorbit cu o jumătate de gură, în stilul lui bolovănos, despre un „război fratricid”, ca și cum s-ar fi referit la o încăierare între doi parteneri și nu la o agresiune de o violență fără seamăn.

Manifestația organizată de Putin în 18 martie nu mai lasă nicio iluzie privind intențiile agresorului rus: raderea de pe fața pământului a Ucrainei. Negocierile, instituirea de culoare umanitare, propunerile de încetare a focului și întortocherile diplomaticești nu sunt decât o gesticulație frauduloasă. Cu orice risc, inclusiv cel al declanșării unui război planetar, smintitul lider rus va merge până la capăt. S-a asigurat că Occidentul nu va interveni indiferent de ceea ce se va întâmpla în Ucraina, astfel încât strategia lui este, în acest moment, una cât se poate de predictibilă. Va pune la bătaie în fiecare zi arme din ce în ce mai puternice, știind că nimeni și nimic nu-l vor împiedica să împingă carnagiul până la ultimele consecințe.

Dar cea mai îngrijorătoare concluzie e că Putin nu e singur în această aventură atroce. În spatele lui se află o majoritate a populației care nu a ieșit din medievalitate. Folosirea creștinismului ca alibi pentru acțiuni criminale aparține unei societăți primitive, năclăite de un misticism sulfuros, care-și maschează ura în patriotism și instinctele de exterminator, în dragoste frățească. Din ceea ce am văzut, tinerii spălați pe creier își vor sprijini până la capăt conducătorul asasin, narcotizați de cântece patriotice și de miturile superiorității rasiale. Siguranța de sine a lui Putin, decizia de a nu face nici cel mai mic compromis de aici provine: din certitudinea că militarismul său obscen e împărtășit de o vastă majoritate a celor pe care-i conduce cu zelul unui păstor dement. Putin nu se va opri de la sine și pentru că generația care-i poartă numele, hrănită cu iluzii imperiale și cu bigotismul predestinării, nu i-ar ierta niciodată înfrângerea. Pentru el există o singură alternativă: victoria sau moartea.

Articol publicat şi în România literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News