Arbitrii dezmățului

Orice tratat de pedagogie te învață că nu e recomandabil să critici la nesfârșit. După ce ai identificat o situație defectuoasă, după ce ai întâlnit un personaj plin de hibe e potrivit să propui soluții. Dar ce te faci când cazurile disonante aparțin politicii și protagoniștii lor sunt politicienii?

Ca să fii tăietor de lemne ori oier nu te supune nimeni la examene și concursuri complicate. Ți se pun în mână drujba ori bâta și, după câteva lecții sumare, te apuci de lucru. Ca să ajungi politician, și încă unul de vârf, se presupune că ai trecut printr-un șir de selecții și verificări. Mai întâi, trebuie să fii admis într-un partid în conformitate cu statutul acestuia. Apoi, să fii ales de „organizația de bază”. După aceea, la nivel local. Ulterior, să treci proba de rezistență a alegerilor zonale și, finalmente, pe cea de foc a celor naționale.

Formal, lucrurile acestea chiar se întâmplă. Numai că – o știe oricine a deschis măcar ușa unui sediu de partid – întregul proces e trucat. De jos până sus regulile sunt cópii palide ale cutumelor de tip mafiotic. Există mereu un nucleu ireductibil, constituit pe baza intereselor de tip financiar ori economic, iar în jurul lui nenumărați electroni-satelit. Deciziile sunt luate întotdeauna de membrii miezului tare, sâmburele clanului care și-a asumat, conjunctural, o identitate politică. Dar numai de ideologie și de principii nu e vorba în limbajul și acțiunile lor. Viața de partid e asemeni unei table de șah unde pionii și piesele mai slabe sunt mutate discreționar. Comportamentele se schimbă exclusiv în funcție de interesele celor din vârful piramidei și în momentele considerate de către ei potrivite. Așa se face că scena publică e alcătuită aproape exclusiv din vocile capricioase ale liderilor, și nu din acțiuni instituționale predictibile.

Ceea ce am descris mai sus nu e o invenție românească. Întotdeauna și pretutindeni, politica a avut profilul cvasi-infracțional, contondent și abuziv al structurilor mafiote. Glazura de legalitate provine din acceptarea de către cetățeni a necesității instituirii unor legi și reguli. Dar, odată ce li s-a permis să existe, politicienii acaparează mecanismele sociale și controlează discreționar funcționarea societății. Nu la binele amărâtului de alegător le stă lor mintea, ci la perpetuarea propriei puteri și la servirea intereselor de grup, de castă și de partid.

Pe de altă parte, politicienii nu sunt radical diferiți de oamenii care îi votează. Indignările și criticile sunt inutile: de vreme ce toate formulele politice ieșite la noi din alegeri în ultimii treizeci de ani s-au dovedit catastrofale, înseamnă că de atât suntem în stare.

Partea și mai proastă e că fiecare nou ciclu electoral aduce în prim-plan politicieni din ce în ce mai siniștri, odioși până în măduva oaselor. Când descoperi pe câte unul mai decent, te freci la ochi neîncrezător: e posibil așa ceva? Dar îți revii imediat și-ți spui: nu va prinde, cu siguranță, încă un mandat. Probabil s-au petrecut erori la întocmirea listelor, iar sita de partid a avut și ochiuri defecte.

Toate acestea nu ar fi posibile dacă în viața de zi cu zi, la bază, n-ar fi și ea într-un hal fără de hal: aceeași populație nepăsătoare, încremenită în filozofia lui „merge și așa“, a indiferenței față de propria soartă și a celor din jur, a improvizației păguboase ce se bălăngăne beată într-o plasă de minciuni și iluzii. Nu e mare diferență între cartierele abandonate în explozia de la Cernobîl și scheletul cenușiu al majorității blocurilor din orașele României. Ce crește din ruine, decât alte ruine? Cum să-și depășească condiția cetățeanul care nici măcar nu realizează că și-ar putea-o depăși? Sărăcia generează mizerie morală, iar mizeria morală se transformă în declasare fizică și suferință acută. Văd în fiecare zi oameni ce tânjesc parcă după ceva, fără să știe cu precizie după ce. Peisajul cenușiu al comunismului, pus în evidență de depresia adusă de iarnă, a acaparat nu doar cătunele izolate, ci și marile orașe. Ea se traduce în frustrare și isterie, fenomene înregistrate zi de zi pe oricare din străzile țării. Șoferi care se încaieră și scot pistoalele, gospodine ce dau cu tigaia în cap vecinei care le-a supărat, copii de școală care își brutalizează colegii cu o barbarie inimaginabilă, soți care-și calcă în picioare nevestele, soții care-și iau lumea în cap și fug încotro văd cu ochii, bețivi care se furișează tremurând pe lângă zidurile mâncate de lepră ale caselor, câini flămânzi, gata să sfâșie pe oricine întâlnesc în drum, violență, violență, violență.

Niciunul din lucrurile pe care le-am descris mai sus nu e nou. Dar dezastrul e parcă mai vizibil astăzi. Având posibilitatea de a face comparații, ele sar în ochi și dor ca niște răni supurânde. Chiar nu putem, cu niciun chip, să ne scuturăm de murdărie și să ne vindecăm de boli? Nu se lipește nimic de noi din ceea ce se numește „progres și civilizație“? Suntem condamnați la primitivism, la înapoiere și la suferință? Cum se explică recrudescența extremismelor de dreapta (legionarism, neo-nazism, fascism) și a celor de stânga (marxism, corectitudine politică, progresism) într-o societate ce părea vaccinată împotriva experimentelor politice radicale?

Da, suntem o țară în cădere liberă. Dar cine e de vină? Putem pune cu ușurință degetul pe un nume de politician sau pe altul. Realitatea cruntă e că fiecare dintre noi este vinovat. Am echivalat cu multă ușurință libertatea și permisivitatea cu abuzul și cu vulgaritatea deșănțată. Nu am reacționat atunci când buba era mică, iar astăzi ne uităm neputincioși la cancerul social instalat în fiecare colțișor. Nu ne pasă că jurnaliști curajoși sunt călcați în picioare de hoarde de ciomăgari de partid (cum se întâmplă chiar acum cu Melania Cincea, o admirabilă ziaristă și scriitoare din Timișoara, insultată într-un limbaj barbar de adepții isterici ai neo-legionarismului românesc), după cum nu ne-a păsat nici când alte voci publice au fost terfelite de pegra decerebrată din subsolurile partidelor. Elita intelectuală a țării a devenit ținta batjocurii și a urii, dorindu-i-se exterminarea și de la stânga, și de la dreapta.

Cum vocile credibile au fost copleșite de straturile de mâzgă aduse dintr-un subconștient colectiv sufocat de propriile dejecții, nu mai are cine să articuleze propozițiile menite să elimine sau măcar să diminueze tendințele sinucigașe ale societății românești. Altfel spus, au dispărut necesarii arbitri ai eleganței, înlocuiți de arbitrii dezmățului. Orice țoapă cu aplomb e astăzi director de conștiințe. Orice gureș analfabet trece cu ușurință drept învățător al neamului. Orice olog mintal e salvator al țării. Și uite-așa, din miracol în miracol, din farsă în farsă am ajuns nu doar de râsul lumii (deși de asta nu ne pasă), ci am făcut, de bunăvoie și siliți doar de nemernicia noastră, drumul întors la zilele celei mai negre mizerii comuniste. Ceaușescu s-a spart în mii de bucățele care, printr-o alchimie demonică, au prins viață și vorbesc prin fiecare dintre noi.

De un egoism feroce, pentru mulți români răsplata nemeritată a devenit un ideal. Nu e de mirare că bolile sufletului și ale trupului fac ravagii printre tineri. Cei bătrâni par resemnați, ducându-și viața anostă în blocuri cu scări și holuri imunde, iluzoriu apărate de geamuri de sticlă crăpată și zăbrelite cu gratii de fier. În schimb, generația născută după 1990 pare să se fi radicalizat. Unii, cei capabili de performanță, pleacă din țară imediat ce se văd cu o diplomă în buzunar. Ceilalți, care au descoperit că ugerele instituțiilor publice nu s-au veștejit de tot, pretind statut de privilegiați. În numele a ce? Pentru simplul fapt că s-au ivit pe lume, chiar dacă existența lor nu pare să fi fost observată de cineva. Mai mult, suferinzi de o formă lirică a paranoiei, au pretenția să se instituie în decidenți auto-instituiți asupra tot ceea ce mișcă în țară și în lume. Vor onoruri, bani, poziții pe criterii care au de-a face cu orice, dar nu cu valoarea și competența.

Ce ne mai poate salva din starea catastrofică în care am ajuns? Pentru generația mea nu mai sunt speranțe. Din textul unui tânăr și talentat poet și prozator timișorean, Borco Ilin, înțeleg că nici pentru a lui. Trăim cu toții, așa cum inspirat o spune, o viață la bordură: „Între timp, am schimbat autocrați, hoți, inamici ai poporului și manipulatori de doi lei, rechini cu funcții și bișnițari cu ștaif, și tot nu mă pot scăpa de sentimentul de viață la bordură când intru în scara blocului cu zece etaje al părinților: la parter se combină mirosul șobolănos din boxă cu cel de mâncare gătită de tanti Melania, care a fost o viață întreagă bucătăreasă la Filist (Colegiul Bănățean), și cu izul de dentist de la apartamentul de peste drum, închiriat ca atare. În timp ce urc cu liftul la etajul 9 către ai mei, am impresia că o s-o găsesc pe mama cum îmi face semnul de liniște cu degetul, înregistrând muzică de pe un casetofon pe altul, pe casete AGFA, care țiuie inevitabil pe butonul RECORD. Mă năpădesc sunetele și mirosurile copilăriei la bloc: desfacerea șirului ciorapului de lână gri când agățai vreo ladă de cartofi în holul apartamentului fără lumină, apoi acel zbrrr! când se aprindeau toate becurile în casă, frigiderul și siguranțele. Gecile fâș. Traforajul cu miros de rumeguș proaspăt la orele de PTP și vaselina din menghine. Ciocanul instalatorului Costea pe un Renault 16 pe butuci în fața blocului, expectorația grohăitoare a vecinului tebecist de la X, care venea prin geamul deschis de la baie. Bătutul șnițelelor duminica. Foșnetul ferm și amenințător al filelor catalogului. Tacul de lemn pe harta geografică și praful de cretă de sub unghii. Închiderea brutală a ușilor tramvaiului. Telejurnalul. Bubuitul plin al artexului, al mingilor de fotbal din piele. Ușile de fier ale aprozarelor.“

Așa în Ceruri, așa și pe Pământ. Așa ieri, și tot așa astăzi.

Articol publicat şi în România literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News