Nimeni nu va plânge după Andrei Marga

Acesta este un articol publicat acum zece ani. Între timp, prăbuşirea lui Andrei Marga a continuat vertiginos. Omul a atins culmile penibilului. De la Marcuse, Habermas, Ratzingerf şi creştin-democraţie la Lavrov şi Putin, ce jalnic, mizerabil traseu…

Înţeleg că dl Andrei Marga a fost, pentru prima oară în viaţa sa, chemat la Parchetul General. Este o veste care nu poate să nu te pună pe gânduri. Tulburător, desigur, dar nu atât de neaşteptat acest moment. Când un profesor de filosofie, specialist în Marcuse şi în Habermas, în liberalism şi în pragmatism, un promotor al unificării europene, un inamic al oricărui şovinism, ajunge să fraternizeze cu un grup de infractori politici, te întrebi ce s-a întâmplat, cum este posibil să coboare într-atât, cum se explică orbirea sa? Ori, cu un cuvânt dur, dar potrivit, rinocerizarea sa?

Care este bilanţul lui Andrei Marga în fruntea MAE? Pe scurt: absenţa unei viziuni coerente, absenţa unei strategii pe lungă, medie şi scurtă durată, sabotarea permanentă şi sistematică a relaţiei cu preşedintele României, cel care, constituţional, coordonează politica externă a ţării, concedieri în serie (consulii numiţi de Guvernele Boc şi Ungureanu, indiferent de performanţă, fără niciun argument), numiri clientelare (consuli, dar şi fiul doamnei Zoe Petre, înfocată militantă uselistă, Dan Petre, ajuns secretar de stat), semnale cel puţin bizare în direcţia NATO indicând o posibilă regândire a angajamentelor fundamentale ale României, simpatii estice incontestabile, afirmate cu o bombastică şi prea puţin responsabilă solemnitate. A fost, cred, cel mai slab ministru de Externe al României post-comuniste. La fel, de pe urmă ministeriatului lui Ioan Rus, concetăţeanul lui Andrei Marga, nu vor rămâne decât două mari isprăvi: demiterea brutală, fără niciun motiv raţional, a lui Dorin Dobrincu, un strălucit membru al tinerei generaţii de istorici, din fruntea Arhivelor Naţionale ale României, precum şi referinţă, menită să intre în folclorul acestei perioade întunecate, la mitologicul sătean, badea Vasile Popescu…

Într-un articol apărut luna aceasta în revistă timişoreană „Orizont”, intitulat Receptarea lui Vladimir Tismăneanu, un text substanţial şi empatic pentru care îi sunt recunoscător, distinsul cărturar Virgil Nemoianu, profesor la Catholic University of America din Washington, se ocupă şi de chestiunea itinerariilor spirituale ale lui Andrei Marga şi al meu (amândoi am fost în tinereţe atraşi de „Teoria critică” a Şcolii de la Frankfurt), luminând similitudini şi diferenţe. Repet, este vorba de destine intelectuale, nu de alegeri politice.

Când îl vezi pe fostul bursier de la Woodrow Wilson International Center for Scholars şi de la Naţional Endowment for Democracy scriind editoriale într-o imundă fiţuică electonică ce-şi zice „cotidianul”, te cruceşti, te freci la ochi şi spui: „Să fie acesta profesorul Marga pe care l-am cunoscut încă din anii 70?” Când, ajuns ministru de Externe într-un jalnic guvern născut din trădări, laşităţi, şantaj şi mită, face declaraţii admirative la adresa lui Putin, îţi spui că omul are grave probleme de concentrare (mă exprim eufemistic). Când nu protestează împotriva inepţiilor paranoice ale lui El Crin despre marea conspiraţie mondială împotriva USL, rămâi perplex. Când nu pierde vreo ocazie să-l înfiereze pe Traian Băsescu drept diavolul încarnat, te întrebi dacă nu este necesară o oarecare terapie psihologică. Mă rog, în compania mega-plagiatorului Ponta (pe care s-a grăbit să-l exonereze, periclitându-şi propria onoare) şi a unui demagog exaltat şi logoreic precum El Crin, sărmanul profesor de filosofie şi-a găsit o companie pentru care merită, de fapt, compătimit.

Plecarea lui Andrei Marga din fruntea Ministerului de Externe este binevenită nu doar pentru diplomaţia românească pe care a reuşit să o decredibilizeze cu o viteză ameţitoare, dar, nu mai puţin, pentru el însuşi. Orice va face în continuare, bursier la o mare instituţie de cercetare, ambasador, profesor invitat, va fi mult mai puţin auto-distructiv pentru imaginea sa decât ce-a făcut în aceste ultime luni. Cum a putut acest om să ajungă să fie implicat într-o acţiune ce ţine de zona penalului, adică împiedicarea presedintelul ales al României să-şi exercite mandatul constituţional? Sunt convins că impostorul Ponta va minţi galeş şi obraznic, cum îi stă în fârte, şi va plasă toată responsablitatea pe umerii lui Marga. Ori, mai exact spus, culpabilitatea.

Nu fac parte dintre cei care caută tot felul de pete în biografia gânditorului clujean, mai ales din perioda când era un tânăr asistent la Univeritatea „Babeş-Bolyai”. Am salutat cu ani în urmă alegerea sa în fruntea PNŢ-CD. Am înţeles şi de ce a demisionat. Ştiu exact rolul său în înfiinţarea Facultăţii de Ştiinţe Politice a Universităţii „Babeş-Bolyai”. Am preţuit eforturile de reforme educaţionale din anii când a fost ministru. Ca rector, în anii 90, a dovedit viziune şi curaj. Apoi, lucrurile au derapat, mai ales când s-a obstinat să păstreze un monopol al puterii în universitate. Oameni care ţineau la el au fost tot mai derutaţi şi mai deziluzionaţi. Accentuez însă rolul său în iniţierea şi susţinerea excelenţei reviste „Verso”, ameninţată azi cu dispariţia.

Nu cred că urmaşul său la Externe este mai onest ori mai inteligent decât Andrei Marga. Dar nu aceasta este problema. Nu mă miră că Titus Corlăţean este acolo. Familia sa politică se numeşte mafia pesedistă. Până la trista transfigurare din ultimii ani, Andrei Marga aparţinea, ori părea să aparţină, altei familii. Tocmai de aceea, nimeni nu va vărsa lacrimi la plecarea sa, după o meteorică prezenţă, din fruntea Ministerului de Externe al unui guvern care a reuşit să distrugă imaginea României ca stat de drept.

Update: Numirea lui Dan Şova în guvern este o altă gafă monumentală. N-au trecut decât câteva luni de când cel care era purtător de cuvânt al PSD, amic apropiat al lui Victor Pointa, s-a dedat la afirmaţii ce ţin de obscenitatea negaţionistă în legătură cu pogromul de la Iaşi. Faptul că Dan Şova a făcut o vizită la Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington şi a consultat acolo, vreme de câte zile, o serie de documente este lăudabil. Dar nu schimbă fundamental datele problemei. Nu ştiu ca vreun funcţionar al acelui Muzeu să fi făcut vreo declaraţie publică în care să susţină că dl Sova şi-a modificat decisiv opiniile. Oricum, nu cred că aceasta este misiunea Muzeului. Guvernul condus de un mega-plagiator dovedit a ajuns să includă un negaţionist al Holocaustului.

Articol publicat şi în Contributors.