Amendamentul la Legea Educației. Câteva observaţii polemice
Câteva observații cu privire la toată povestea legată de amendamentul la Legea Educației. Mai precis, câteva observații legate de protagoniști şi de situaţia creată. (…) Avem o dispută naţională despre o teorie pe care adepţii ei nu pot să o prezinte, iar adversarii ei zic că pot, dar adepţii zic că o prezintă distorsionat. Şi cu asta s-a spus cred cam tot despre fondul ştiinţific al chestiunii.
Am să încep cu inițiatorii legii.
Nu știu cine sunt, nu îi cunosc personal, nu cred că m-am intersectat vreodată cu ei în vremea când eram implicat în politică. Deci vorbesc în necunoștință de cauză cu privire la persoane. Dar sunt în cunoştinţă de cauză, ca toată lumea, cu privire la modul în care au gândit și acționat, la consecințele pe care le-au generat şi la modul în care au gestionat public toată povestea. Şi tot ce pot să spun este că un caz de malpraxis mai mare sau de gafă politică mai mare, rar se poate vedea.
Ideea că poți să iei o temă atât de importantă, de sensibilă şi de controversată în actualul mediu politic şi ideologic internaţional şi să o duci într-un proces legislativ cu consecințe serioase, tratând tot demersul cu o așa lejeritate, iresponsabilitate şi spirit de improvizație, sfidează nu doar prezumția de inteligență politică, dar și prezumția de instinct politic elementar. Să fii pe punctul de a genera o asemenea dezbatere publică fără să fi gândit nici măcar o clipă cum arată pasul doi, fără să te fi consultat, fără să te fi pregătit, fără să fi avut nici cea mai mică preocupare pentru gestionarea chestiunii, este ceva care te umple de perplexităţi. O asemenea iresponsabilitate este antologică. Nu poate fi decât contemplată în stupefacţie mută.
Să pui în mișcare atâta emoție publică, să obligi atâția oameni să se agite, să ia poziţii şi să se expună într-un mediu ultra-toxic, pentru că apoi în faza a doua, tot ce poți oferi este o scrisoare deschisă cu elemente de plagiat, sfidează imaginația. Nu e vorba de a te compromite pe tine, e vorba de a compromite şi de a-ţi bate joc de publicul de bună-credinţă ce te susţine şi de cauza pe care afirmi că o susţii.
Consultarea cu stakeholder-ii, tatonările cu Opoziţia, cu posibilii aliaţi, mobilizarea resurselor logistice şi mediatice accesibile pentru susţinerea demersului, organizarea unui plan în acest sens sunt lucuri de manual elementar în politici publice. Nimic din astea nu s-a întâmplat. Sau dacă s-a întâmplat, s-a întâmplat în secret în bucătăria unde, pe colţul mesei, oamenii ăştia au pus la cale această iniţiativă antologică.
Răul făcut propriei cauze de acest pompierism, care a fost preferat modului serios de a face lucrurile, e greu de evaluat. Ar fi putut oamenii ăştia testa întâi ce zice, în general, mediul academic despre o aşa iniţiativă? Ar fi putut. Ar fi putut să se consulte în particular cu acei oameni din mediul intelectual şi academic care ar fi avut o deschidere să îi asculte și să dea un sfat, sau o reacţie? Ar fi putut. Au făcut-o? Nu.
Au preferat să arunce bomba şi apoi să se holbeze tâmp la ce se întâmplă, satisfăcuţi de isprava lor. Iar cei care au ieşit în apărarea iniţiativei s-au trezit într-o bună zi, fără foc de avertisment, cu bomba detonată şi obligaţi să explice ce şi cum. Şi au fost nevoiţi să spună: „Da, e adevărat că legea e cam prost făcută, dar să vezi că aşa şi pe dincolo…”. Bravo. Excelent lucrat.
Iar când s-a dovedit că era totuşi de nevoie şi de o fază doi, dincolo de asta cu aruncatul pisicii în curtea Parlamentului, tot ceea ce iniţiatorul şi statul major au putut face a fost un plagiat. Mai mult, au mai creat şi situaţia de a-l expune şi compromite pe cel plagiat, generând percepţia că ar fi fost consultat şi ar fi contribuit la o iniţiativă şi un material scris, despre care el aflase doar din presă. Stupid şi iresponsabil.
Să fac o paranteză aici și să subliniez că ceea ce am spus mai sus și ceea ce voi spune în continuare nu este o pledoarie pro domo. Nu am niciun interes şi nu am nicio intenţie să revin în vreun fel în vreo formă politică, nici măcar în calitatea de consilier, nici măcar în calitate de formator de opinie politică electorală. Ceea ce am spus mai sus și voi spune mai jos este pur și simplu un set de observații de natură analitică, un comentariu detașat și fără niciun fel de intenție individuală pragmatică sau lucrativă.
Cum ar arăta în mod normal o astfel de inițiativă
În mod normal un partid politic, așa cum este PMP, ar fi trebuit să fie asociat cu o centrală de idei sau think-tank de partid sau măcar un grup de lucru alcătuit din oameni cu o anumită pregătire intelectuală și ideologică. Orice partid ar trebui să aibă o astfel de structură organizațională. Acesta ar fi fost locul natural de întâlnire, de interfaţă, între activul de partid şi diferiții actori sociali, experții mediului academic, specialiştii din diferite sectoare ale economei şi societăţii etc. Acela este forumul instituţional firesc în care ar fi trebuit să se dea un feedback pe proiectul de lege și să discute elementele strategice și tactice legate de promovarea acestuia. Din păcate, o astfel de entitate nu există pe lângă PMP așa cum, după știința mea, nu există nici pe lângă celelalte partide.
În trecut PMP ar fi avut ocazia să o facă, având la un moment dat una dintre cele mai consistente garnituri de intelectuali publici și oameni din mediul academic asociați cu acest partid. De ce n-a făcut-o? Nu ştiu. Nu sunt eu cel care trebuie să răspundă la această întrebare. Fapt e că nu are aşa ceva, deşi ar fi avut toate elementele umane şi materiale ca să o facă. Azi PMP ia iniţiative legislative. Iar armătura tehnică, polemică şi intelectuală a demersului se reduce la un material care trebuie susţinut cu „Da, e adevărat că legea e prost făcută, dar să vezi că aşa şi pe dincolo…” şi un plagiat ordinar. Şi asta spune tot. Nu cred că mai este nevoie se elaborez.
Rămâne acum să zic ceva despre partea cealaltă.
În ceea ce mă priveşte, am intrat în toată discuţia asta, pe substanţă, constatând că există nenumărate teme ce se amestecau haotic în dispută. Şi am zis: Nu mă interesează chestiunile legate de (a) o mişcare politică, (b) o ideologie, (c) un program academic, (d) un program curricular (e) o disciplină în interiorul unui program academic (f) o temă în interiorul unei discipline etc. Discutaţi astea cât vreţi. Am luat poziţie publică şi e ştiut ce am spus despre libertatea academică de nenumărate ori. Am spus-o şi e bine ştiută public poziţia mea despre libertatea gândirii.
Că mă interesează este o teorie specifică din interiorul unei discipline său program de cercetare, anume teoria la care se făcea referire în dispută. Şi am propus ca cineva să ne spună tuturor, celor neiniţiaţi, ce este cu această teorie. Iar dacă e o problemă cu ea, să vedem care este şi de ce e blamată de iniţiatorii legii. Mi se pare normal, nu? Să ştim despre ce vorbim. Să nu ne certam absurd pe ceva ce nici măcar nu ştim cum arată sau, dacă ştim, poate că ştim din surse distorsionate. Să auzim de la sursă, de la un expert român ce şi cum, cineva care nu poate fi bănuit că vorbeşte în necunoştinţă de cauză.
În plus este şi o curtoazie minimă pentru public. Dacă afirmăm că partea adversă face afirmaţii neadevărate despre teoria X, să facem un efort şi să explicăm publicului ce e teoria aia şi de ce afirmaţiile sunt neadevărate. Poate ţie ţi se par evidente anumite teorii, dar publicului şi nespecialiştilor, nu. Aşadar nu cred că am adus un afront nimănui sugerând această lămurire şi această procedură academică.
În plus, am mai adăugat ulterior o curiozitate intelectuală cu privire la un element central al acestei teorii. Dat fiind faptul că esenţa ei, a teoriei incriminate, se pare că este de natură taxonomică, am cerut să fiu ajutat să înţeleg care este metodologia şi logică în care se construiesc taxonomiile şi tipologiile în această teorie. Era o întrebare de bun-simţ, în primul rând o curiozitate intelectuală. Nu sunt specialist, spre ruşinea mea nu mă pot ţine la current cu evoluţiile la vârf în alte discipline şi aş vrea sincer să ştiu.
Nimic din cele de mai sus nu s-a întâmplat. Nimeni nu a venit cu o prezentare a teoriei şi nimeni nu mi-a dat o indicaţie viabilă cu privire la aspectul tehnic, metodologic de factură taxonomică, cu privire la care am cerut îndrumare şi lămurire. Aşadar, avem o dispută naţională despre o teorie pe care adepţii ei nu pot să o prezinte iar adversarii ei zic că pot, dar adepţii zic că o prezintă distorsionat. Şi cu asta s-a spus cred cam tot despre fondul ştiinţific al chestiunii.
S-a mai întâmplat însă altceva în această pasională întâmplare academic-taxonomică în care m-am trezit implicat. Şi asta e foarte important. Am fost, pentru întrebările şi sugestiile intelectuale de mai sus, insultat, înfierat şi,atenţie, ameninţat. Ocazie cu care am aflat şi care ar fi funcţia acestor programe sau departmente într-o universitate, în viziunea unor autosesizaţi ca parte vătămată, în reacţie la sugestiile şi întrebările mele strict intelectuale şi academice.
Aşadar, notaţi: aceste unităţi sau programe sunt, în viziunea acestor indivizi care ameninţă cu ele, locurile unde delatorii se duc şi toarnă pe cei care în viziunea delatorilor se abat de la anumite linii de gândire susţinute inchizitorial, abatere care cere o sancţiune sau o reprimare disciplinară şi instituţională pentru delict de gândire sau de opinie.
Eu cred însă ca asta este o calomnie la adresa menirii unor programe şi unităţi academice de acest fel. Şi mă bucur că foarte mulţi dintre colegii şi foarte multe dintre colegele mele din mediul academic care au fost martori nu au ezitat să intervină şi să pună la punct cu fermitate lucrurile, dând astfel confirmare intuiţiei profunde pe care am avut-o în această privinţă în apărarea acestor programe. Pentru că în joc nu era atât de mult ideea penibilă de ameninţare cu delaţiunea. În joc era modul profund distorsionat, abuziv, negativ şi abject moral în care a fost prezentat rolul pe care l-ar juca aceste programe şi departamente într-o universitate.
Ar fi fost incorect şi nedrept să se arunce asupra acestor centre şi programe de studii suspiciunea că nu ar fi nimic altceva decât forme noi ale vechilor unităţi de învăţământ politico-ideologic sau comisariate ideologice plasate în facultăţi şi universităţi, şi care prelucrează delincvenţii ideologici aducându-i pe linia dreaptă. Eu nu cred asta! Şi vocea mea se ridică ferm, cu tărie, împotriva acestei abuzive interpretări care aduce atingere onoarei şi integrităţii şi imaginii acestor programe. Şi mă bucur că nu am fost singur în a respinge această poziţie. Vocile colegelor şi colegilor mei, atât de ferme şi clare în a fi cu toţii pe aceeaşi pagină, mi-au redat încrederea că doar împreună vom reuşi.
Pentru că trebuie să ne gândim şi la asta: porumbelul ieşit din guriţa sau pana (inocentă altfel, strict intelectual vorbind) a părţii autosesizate în a-şi expune opiniile totalitare şi abjecte despre menirea şi rostul unor programe academice, face cât confirmarea a zece acuzaţii abstracte aduse de inţiatorii avortonului legislativ ce a generat toată povestea asta. Să ne imaginăm ce ar fi dacă oamenii ar începe să creadă în mod eronat, că programele se studii respective sunt folosite în modul inchizitorial, neacademic şi ideologic, sugerat de aceşti indivizi. Cu aşa apărători, nu mai e nevoie de duşmani.
Repet, în opinia mea nu asta este menirea acestor programe şi ele nu trebuie maculate cu această asociere ideologic-propagandistă-comisarială de tristă amintire. Şi închei acest text ridicându-mi încă odată, mai tare, mai puternic vocea, în apărarea liberaţii academice, a libertăţii de gândire şi a acestor programe, departamente etc. în faţa celor care cu vorba sau cu fapta insinuează lucruri dezonorante şi calomnioase precum cele mai sus pomenite.
A venit momentul concluziei.
Suntem aşadar, stimaţi cititori, noi cei care susţinem libertatea academică şi de gândire şi bunul-simţ în general, prinşi la mijloc. Pe de o parte iniţiatorii legii, personaje care fără să înţeleagă prea bine ce fac, cum fac şi de ce, au pornit la luptă şi au dat mobilizare generală după care acum stau şi se întreabă ce mai e de făcut după ce pisica a fost învârtită de trei ori peste cap şi aruncată peste gard şi arma secretă, plagiatul, a fost folosită. Pe de altă parte, avem porumbeii care cred că menirea unor programe şi unităţi academice este de centre de delaţiune şi îndoctrinare şi care se agită, ameninţă, vituperează şi spun prostii şi inanităţi care alimentează exact temerile celor de la punctul unu. Şi asta pentru ce? Pentru o teorie pe care adepţii ei nu pot să o prezinte, iar adversarii ei zic că pot, dar adepţii zic că o prezintă distorsionat.
Să fim scuzaţi, dragi cititori, dar nu e vina lor. E vina noastră că ne lăsăm antrenaţi între ei: se merită reciproc. Ar trebui să îi lăsăm în plata lor să se bucure reciproc unii de ceilalţi cu frenezia cu care îi vedem că se agită acum. Iar noi să ne vedem de ale noastre.
Aici se încheie, sper, polemica mea cu aceste două grupuri. Şi aş vrea, dacă se poate să nu mai am de a face de acum înainte, nici cu unii, nici cu alţii.
Articol publicat şi pe MarginaliaEtc.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News