33 de motive pentru a (re) citi „Omul recent”
Foto: Radu Sandovici
Omul recent este (și) un act și o operă de mare civilizație. Inclusiv în acest sens care se regăsește și în carte: „A fi civilizat înseamnă mai mult decât a fi modern: înseamnă să trăieşti în actualitatea valorilor superioare”.
Horia-Roman Patapievici, „Omul recent. O critică a modernităţii din perspectiva întrebării «ce se pierde atunci când ceva se câştigă?»“, Humanitas, 2020, ediţia a VI-a, 620 pagini
1. În 2020, într-un format cochet – pentru mine, cel mai frumos dintre toate cele în care a fost publicată până acum această carte – a apărut a șasea ediție din Omul recent. Cartea, beneficiară și a unei suite de ilustrații foarte inspirate semnate de Mircea Cantor, este una dintre cele mai importante apariții editoriale ale culturii române din ultima jumătate de secol. Aș spune despre ea, din start, că e (sau că poate fi) și un volum vital – diagnosticul pus modernității și analitica acesteia, sita (atât de rafinată) a discernământului cu care „cerne” (și) aici Horia-Roman Patapievici, în fine, soluția pe care o expune sunt, toate, colosal de importante și în ordine teoretică, și în ordine practică.
2. În ediție primă, Omul recent a fost publicat în anul 2001. Într-una din nu puținele „lecturi” neatente sau chiar încărcate de o anume răutate a 2privirii critice” făcute în imediata apropiere a publicării în premieră a acestei cărți (lecturi la care voi reveni ceva mai jos) se spunea/scria că „dacă ar fi fost semnată de un necunoscut, Omul recent ar fi rămas o carte oarecare, necomentată, fără impact”. Ce „etichetă” nedreaptă, ce sentință casantă, neinspirată și, în fond, ce ironie a istoriei dacă privim lucrurile în desfășurarea lor cronologică. Omul recent – se vede și mai bine acum, după 20 de ani de prezență publică în cel mai înalt grad relevantă – e (și) cartea unei viziuni cu totul extraordinare și, vai, atât de verificate prin fapte în aceste, atât de recente, ultime două decenii.
3. Ca și în multe alte privințe, și în chestiunea (atât de problematică) a „omului recent” și a epocii acestuia, Horia-Roman Patapievici a simțit și a văzut mai repede și mai departe decât marea majoritate; ceea ce – putem, la limită, să înțelegem, dar sub nicio formă nu trebuie să acceptăm și să justificăm – pentru firi încărcate de resentiment și pentru „influenceri” culturali confiscați de o mediocritate harnică și țanțosă e greu de iertat.
4. Adevărul e că expresiile publice ale gândirii lui Horia-Roman Patapievici sunt așa de proaspete, de strălucite, de înalte și de originale, încât e pe undeva firesc ca una dintre reacțiile celor care intră în contact cu această gândire să fie aceea de intimidare. Horia-Roman Patapievici e intimidant (și) prin inteligența sa briliantă, prin forța de asociere și speculație de cea mai bună calitate – toate ieșite din comun. În fața acestui fapt, poți alege să înveți („să te pui la școală învățării” – cum îi place lui HRP însuși să formuleze) și să admiri sau, dimpotrivă, poți alege să respingi și să te instalezi într-o logică a resentimentului. Omul recent a avut parte, din abundență aș spune, de ambele aceste tipuri de atitudine.
5. Numerele 102 și 103 din anul 2002 ale publicației Observator cultural (sunt „for free” pe internet – pot fi consultate, e un exercițiu foarte util!) stau ca mărturie foarte relevantă pentru ceea ce înseamnă discurs forjat la logica resentimentului. Cei care au scris acolo – numele lor nu sunt, de regulă, ale unor anonimi, ci, sunt dintre cele mai cunoscute pentru scena culturală autohtonă – au simțit noutatea și forța extraordinare ale viziunii pe care o propune Omul recent. Dar au ales, în bună măsură, să refuze să înțeleagă; în plus, au ales să demoleze ceea ce nu au înțeles și, cred că nu e un cuvânt chiar nepotrivit în acest context, să linșeze. Cred că memoria acelor momente publicistice – „bizare” dacă le spun, ar fi un compliment – trebuie să fie vie; cele două numere (și întreg fenomenul public generat de ele) sunt repere importante inclusiv pentru un fenomen pe care H.-R. Patapievici l-a prins într-o formulă celebră (și o carte importantă): „de ce nu avem o piață a ideilor”.
6. E importantă această rememorare a momentelor (într-un fel, întemeitoare) de contestare foarte violentă a felului de gândire pe care îl expune Horia-Roman Patapievici în Omul recent și pentru că, atunci, în 2002, și în acel loc cultural (cu bile negre și în alte momente de răscruce pentru cultura și pentru societatea de la noi – 2012 e unul dintre acestea…) „delilau” – în coordonare deja – exponenți ai gândirii de tip corect-politic. Neacceptarea liniei de gândire din Omul recent – mai mult: desconsiderarea cu „argumente” josnice, etichetări jalnice și chiar cu atacuri la persoană – e și urmare a fortei critice extraordinare a acestei cărți față cu această formă subtilă de neocomunism recent care este corectitudinea politică.
7. Această critică e redutabilă și astăzi – și e cu atât mai prețioasă, în condițiile în care a avut loc o semnificativă „extindere a domeniului de luptă”. Să reținem măcar aceste „cartușe” de calibru. „Apostolii corectitudinii politice cunosc sensul desfăşurării istoriei şi, prin aceasta, sunt progresişti. Ei ştiu mai bine decât oricine altcineva ce anume le trebuie oamenilor pentru a trăi decent. Le trebuie corectitudine politică. Cei care se opun ori obiectează acestui nou criteriu de omogenizare socială – criteriu care, să nu uităm, nu a fost stabilit prin consensul majorităţii, ci a fost impus prin terorismul intelectual al unei minorităţi «active» şi «conştiente» – sunt în mod natural decretaţi ca fiind reacţionari (deoarece se opun ‘progresului’ reprezentat de idealurile minorităţii leniniste), duşmani ai drepturilor omului (drepturile omului aşa cum le înţeleg activiştii corectitudinii politice) pe scurt, inamici publici.”
8. Pe de altă parte, într-una din emisiunile de răsunet de la BBC – secția română din același an, 2002 (pe atunci BBC încă mai emitea în România și în limba română), Traian Ungureanu spunea, în debutul unui dialog cu Horia-Roman Patapievici, cu referire la Omul recent: „Nimeni nu se bucură când înțelege că a dat greș, sau a pierdut ceva foarte prețios. Din acest motiv, Omul recent e o carte neplăcută. Aproape 500 de pagini dense ne spun, uneori cu disperare, cel mai adesea cu răbdare, ce am pierdut noi, oamenii moderni. Și asta exact în clipa când eram siguri că am câștigat luna de pe cer. Horia-Roman Patapievici, un filozof învățat să spună întotdeauna ce gândește, a scris Omul recent fără să menajeze stima de sine a omului modern. Tehnologia e o binefacere, dar o binefacere care e pe punctul de-a înlocui gândirea. Democrația, ei bine, chiar democrația noastră sacră, e un sistem bun, dacă însă credem că democrația aduce fericirea, înșelăm. Și, oroare supremă, știința e doar o formă de cunoaștere între multe altele. Dacă vom continua să facem din ea o religie, vom înțelege puțin sau nu vom mai înțelege nimic. Avem de pildă tentația să-l compătimim pe Michelangelo pentru că a murit fără să vadă un cd-rom. În același timp, însă, am uitat sau chiar nu mai înțelegem în ce constă geniul”.
9. Ce am pierdut foarte prețios? Și aceasta (Horia-Roman Patapievici, de data aceasta, direct din carte): „Când se închină bigot la minunile modernităţii, cum ne îndeamnă zelatorii ei şi delatorii tradiţiei, în sufletele noastre ignorante se tânguiesc de o manieră sfâşietoare toate bogăţiile pe care le-au pierdut înlăuntru atunci când trupurile noastre au progresat în afară. – Câţi moderni, satisfăcuţi de propria lor modernitate, câţi oameni novisimi, orbiţi de patima de a fi cât mai recenţi, câţi oameni care mobilizează puterea unui tigru şi viclenia unui şarpe în perspectiva de înţelegere a unei efemeride, câţi oare dintre noi – oameni recenţi ai unei lumi din ce în ce mai recente – mai posedă discernământul de a pricepe că orice progres din vizibil se face pe seama unor amputări în invizibil?
10. Și, după amputare (tot HRP, tot din carte): „Acum, după discreditarea psihologică şi ontologică a oricărei idei de temei, va trebui să învăţăm să ne sprijinim pe aer, pe miresme, pe treceri, petreceri şi sufluri. Pe acel tip de gânduri care au ca model făpturile invizibile, coloanele de aer, blocurile de miresme, suprafeţele de căldură, densităţile de întuneric şi nuanţele, infinit desfăşurate intern, ale volumelor de lumină”.
11. Omul recent este, foarte probabil, cel mai puternic titlu dintre toate cele ale cărților publicate de Horia-Roman Patapievici. Îmi vine să spun despre el că e așa de puternic – spectaculoase, strălucitoare și memorabile sunt și altele (Zbor în bătăia săgetii sau Partea nevăzută decide totul, bunăoară) – încât a ajuns devenit folclor.
12. De aici – având o asemenea soartă, fiind, așadar, folclor – derivă sau pot deriva și înțelesuri / utilizări care se îndepărtează, semnificativ, de origini. Pentru a nu merge, totuși, foarte departe, să (ne) reamintim ce e „omul recent”, în accepțiunea celui care a inventat această formulă – pasajul următor e un scurt decupaj dintr-un dialog, publicat în două numere consecutive din revista România literară, pe care am avut marele privilegiu să îl am recent cu Horia-Roman Patapievici: „Omul recent nu este un portret al omului recent, ci o genealogie a lui. Firește, există în cartea mea date pentru schițarea unui portret al omului recent, dar interesul meu în anii 1997-1999, când am scris-o, nu era să fac operă de moralist, ci să înțeleg ce s-a întâmplat cu modernitatea noastră și cu felul în care ne înțelegem pe noi înșine ca parte dintr-o civilizație modernă”.
13. Și, mai mult decât atât, ce este Omul recent? Acesta, neapărat – ocazie cu care autorul marchează clar și poziția din care scrie / vorbește: „Omul recent este o meditaţie despre lumea de azi a unui modern nesatisfăcut de propria sa modernitate. Este o critică a modernităţii care nu se mulţumește nici cu proclamaţiile suficiente ale postmodernităţii, nici cu regretele tradiţionalismului – o interogaţie asupra modernităţii suscitată de presimţirea dureroasă că, ori de câte ori ţi se deschide în faţă un drum, altele ţi se închid în spate ori în lateral”.
14. Punct de pornire pentru această viziune a fost, mărturisește H.-R. Patapievici, descoperirea făcută la mijlocul anilor 1990 „în seminarul care ne aduna pe atunci în jurul domnului Alexandru Dragomir pe Sorin Vieru, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu și pe mine, am exprimat această descoperire sub forma unei scurte comunicări, în care enunțam acest paradox: azi, pentru a fi cu adevărat liberal, trebuie să fii conservator; iar a nu fi conservator înseamnă a înceta să mai fii liberal”.
15. Omul recent e de (re)citit și pentru uluitoare – și complexa și seducătoarea – teorie a modernității pe care o face (și) aici Horia-Roman Patapievici. O modernitate – cu totul altfel definită decât în schemele, simplificatoare, marxiste și neomarxiste – cu lumini, dar și cu numeroase umbre. A încerca să înțelegem modernitatea în termenii propuși de Horia-Roman Patapievici e totuna cu a fi mult mai bine echipați pentru a înțelege basmul și ruina sa ale lumii în care trăim.
16. Omul recent e (și) o carte despre frumusețea – prezentă, nevăzută, uitată sau pierdută – a lumii, iar travaliul stilistic pe care îl face și aici Horia-Roman Patapievici e o mărturie în plus despre această frumusețe. Iată, pe repede înainte, doar trei ilustrări ale acestei forme stilistice excepționale în care sunt așezate ideile din Omul recent:
17.a. Stil înalt & idee: „Modernitatea trebuie temperată prin punerea ei la lucru împreună cu alte forme de viaţă şi prin confruntarea mijloacelor ei cu exigenţele altor orizonturi, care, faţă de ea, nu sunt în sine nici pre-moderne, nici tradiţionale, ci, pur şi simplu, omeneşti – adică adevărate. Cum ar fi faptul că iubirea, moartea, setea de cunoaştere, suferinţa şi credinţa în Dumnezeu nu pot fi transformate în valori de schimb decît dacă încetăm să mai fim oameni. Cum ar fi faptul că lumea nu este făcută doar din lucruri vizibile, ci, mai ales, din lucruri invizibile şi incorporale – fie acestea doar gândurile şi emoţiile noastre, mai numeroase decît firele de nisip din tot universul”.
18.b. Pentru ca lumea să se poată limpezi: „După ce a organizat totalitatea indefinit epuizabilă a vizibilului, poate că a venit în sfârşit momentul ca modernitatea să fie chemată la propria ei judecată de apoi – şi să fie somată să ne redea Invizibilul: pe el nouă şi pe noi lui. Până acum, modernitatea a fost folosită pentru a ne convinge că Invizibilul nu există şi că a fi cu adevărat modern înseamnă a fi doar vizibil, doar corp, doar materie. Cine este însă doar materie e condamnat să nu fie, plăcerilor sale arbitrare şi lumii, în hazardul ei, decît material în vederea unor scopuri cărora nu le poate fi beneficiar dacă nu le este sclav. Ei bine, nu! Prin ceea ce-i lipseşte, modernitatea oferă ceea ce o poate salva”.
19.c. Pentru frumusețea acestei lumi: „Alternativa la neghiobia modernităţii nu mai poate fi, de îndată ce deja am apucat să devenim moderni, decât bunătatea modernităţii. Iar bunătatea modernităţii ţine de încadrarea mijloacelor puse la dispoziţie de ea prin scopuri şi idealuri care o depăşesc şi care îi vin din vechimea noastră cea mai adâncă. Care sunt aceste idealuri? Sunt idealurile de totdeauna ale vieţii pure şi simple: curăţenia sufletului, arsura păcatului, setea de aequanimitas, discernământul binelui şi discriminarea răului, deosebirea ticăloşiei de nobleţe şi preţuirea fără invidie a lucrurilor înalte, speranţa în viaţa de după moarte, ierarhia stărilor, gîndurilor şi emoţiilor, viaţa în acord cu prezenţa vie a lui Dumnezeu, simplitatea vieţuirii fireşti.”
20. Teorie a modernității, Omul recent e, evident și automat, și o critică a acesteia.
21. Prin urmare, (re)citim această care și pentru faptul că ne dă o suită de indicii și sugestii cu privire la prezentul tulbure și viitorul confuz pe care le inventează și produce ”omul recent”. Astfel, în dreptul „omului recent” stau și achiziții (și practici sociale) recentissime. Spre pildă – instalarea aversiunii față de cultura înaltă „ca dogmă etică și nou criteriu moral de evaluare a devenit un fenomen de masă”. Apoi, tot în cuvintele lui Horia-Roman Patapievici: „O altă trăsătură a omului recent care acum douăzeci de ani era neglijabilă e activismul social și militantismul politic. La jumătatea anilor ’90, când mi-am făcut documentarea pentru carte, corectitudinea politică, politicile identității, tematizarea rasismului și a feminismului ca luptă de clasă de gen, ideologia de gen însăși, noile ideologii de rasă (al căror exponent cu dimensiuni internaționale este acum mișcarea marxistă, rasistă și revoluționară care și-a luat numele de luptă «Black Lives Matter»), teoriile paranoice ale raporturilor de putere inegalitare încorporate pasămite în toate componentele administrative ale sistemului instituțional al democrațiilor liberale, anticapitalismul, antioccidentalismul, teoriile despre «cultura oamenilor albi morți», et j’en passe, toate acestea puteau părea pe atunci niște erezii de cabinet ale universității anglo-saxone. Într-un mod instinctiv, am simțit că nu erau doar atît și că aveam de-a face cu un soi de nouă ideologie înglobantă, produsă și promovată de un nou tip uman, pe care l-am botezat omul recent și care exprima, ilustra și motiva producerea unei mari mutații a modernității, după părerea mea extrem de îngrijorătoare”. Acum, forța evidenței e deja zdrobitoare, asistăm la „transformarea unor ideologii înglobante create în universități (pe care le-am combătut cu argumente universitare) într-o ideologie revoluționară politică”.
22. (Re)citim Omul recent și pentru a face proba timpului, pentru a ”corobora”. În 2001 (încă o dată: anul de apariție a ediției princeps a cărții) nu aveam disponibile atât de multe „acceleratoare” de luare în posesie a realității. La (aproape) două decenii distanță, lucrurile sunt mai clare – și viziunea stă în picioare, dar și – vai – tot mai mult din ceea ce compune ”teritoriul” lumii omului recent; mai mult, această din urmă e în expansiune.
23. O expansiune în acest sens – H.-R. P.: „Omul recent (ca Idealtypus) își amenajează istoria după chipul și asemănarea sa, așa cum a făcut cu lumea de dinaintea sa omul creștin și la fel cum, folosindu-l pe acesta și pornind de la lumea lui, a făcut și omul modern. Am intrat, odată cu metafizica postmodernismului, în epoca omului recent”.
24. Așadar, „omul recent” nu e (nepărat) un om „în carne și oase”, ci un fel de „dispozitiv” care produce efecte culturale, sociale, civilizaționale ce au depășit proiecțiile celui care l-a numit ca atare. În felul următor: „Când am scris Omul recent, credeam că fenomenul apariției omului recent este un eveniment metafizic, ale cărui efecte sunt culturale și morale. Nu-mi imaginam că evenimentul metafizic va prilejui un fenomen social revoluționar care va ataca distructiv chiar fundamentele civilizației modernității: mă refer la capitalism, pe care oamenii recenți revoluționari îl vor înlocuit cu socialismul; mă refer la spiritul științific, pe care oamenii recenți din secta filozofică a postmodernismului îl contestă și îl vor înlocuit cu epistemologiile non-represive, non-logocentrice, non-falocentrice, anti-heteronormative ale teoriilor de gen, neo-rasiale și mai știu eu ce; mă refer la liberalismul politic și la aranjamentul politico-juridic al statului arbitru neutru, pe care noua ideologie l-ar vrea înlocuit cu un stat progresist, rasial militant, intervenționist, inclusiv (în sensul lor), intersecțional (tot în sensul lor) și așa mai departe. Un stat în care, de pildă, egalitatea juridică să fie înlocuită cu o așa-numită egalitate inclusivă”.
25. Între „torpilele” critice (când nu de-a dreptul demolatoare) îndreptate, de-a lungul ultimelor două decenii, către Horia-Roman Patapievici a fost și aceea că acesta ar avea, ca gânditor, o raportare problematică în chestiunea democrației. Ea este una problematizantă, ceea ce nu înseamnă că e una cu adevărat problematică și blamabilă. Dimpotrivă, e chiar de salutat și apreciat. Iată, scurtissim, câteva referințe numai din Omul recent care ghidează abordarea lui Horia-Roman Patapievici în chestiunea democrației: „Există două puteri masive și redutabile în lumea modernă: puterea statului (această «cea mai rece dintre fiare») și puterea masei (aceasta este cea mai arbitrară dintre puteri). În democrația modernă, ambele sunt cuplate și anume în mod nelimitat – Iată ce face atât de neliniștitoare democrația recentă, care e din ce în ce mai lipsită de frâna moderatoare a tradiționalului spirit liberal”. De bună-credință fiind, vom cădea ușor de acord că formula de mai sus e cu totul altceva decât o demolare arogantă a democrației.
26. De altfel, chestiunea aceasta – a raportării la democrației – este una dintre nenumăratele teme (inclusiv din arealul tematic al Omului recent) răstălmăcite de criticii și de detractorii lui Horia-Roman Patapievici. Cuminte, înțelept, drept e să mergem la sursă direct – aici unde vom descoperi nu ură, nu resentiment, nu dispreț, nu „elitism”, ci o gândire profundă, proaspătă, originală, care ne îmbogătește.
27. Încă un exemplu – deconstrucția, impecabilă, a argumentului „egalității”. Pasul 1: dacă nu e „valoare naturală”, egalitatea – logic, elementar – trebuie impusă. Pasul 2: dacă acceptăm aceasta – că e „supremă”, dar nu „naturală” – „atunci ajungem la problema filozofiei politice clasice: cine trebuie să impună egalitatea? Evident, un Partid unic sau un Conducător”. Pasul 3: „Prin urmare, dacă nu este o valoare naturală (care, asemeni fructelor, crește în mod natural în copaci), atunci egalitatea nu poate fi supremă, ci una partizană”. Această stare de fapte logice, implică și că i) dacă egalitatea e valoare naturală, multiculturalismul este inutil și ii) dacă egalitatea nu e o valoare naturală, atunci multiculturalismul este contradictoriu. Toate acestea – dacă vom gândi probleme egalității în mod firesc, în interiorul bunului-simț și logicii, nu al ideologiei. De înțeles – până la un punct – disconfortul major al celor care și-au făcut din „egalitate” o „icoană”. De neacceptat însă situațiile în care, deși are toată dreptatea din lume, plus o logică imbatabilă de partea sa, Horia-Roman Patapievici este „ras” pentru că ”se opune” ideii de egalitate.
28. Omul recent e (și) o operă despre decădere. Modernitatea, declinată de ”omul recent”, are o anumită „răutate”. Și anume, aceasta: „Răul modernităţii nu ţine de răutatea ei proprie, ci de viciul celor care au transformat-o într-un orizont lipsit de alternativă al vieţilor noastre”.
29. Modernitate decăzută, lumea omului recent (încă nu pe deplin instituită) poate fi o lume deraiată, dar nu de tot pierdută. Iată de ce e piedută și sensul în care nu e de tot pierdută, așa cum consideră Horia-Roman Patapievici: „Ca și marxismul pentru «progresiști», modernitatea și pseudomorfoza sa, postmodernitatea, par a fi devenit pentru cădelniţătorii lor de azi condiţia umană însăși. Tot adevărul instinctelor noastre morale stă chezășie că nu este așa. Omul recent încearcă să sugereze că, prin ceea ce-i lipsește, modernitatea oferă ceea ce o poate încă salva. Cu o condiţie însă: dacă vom avea inteligenţa să putem regăsi în neghiobia trufașă a timpului pe care îl trăim – întreg, viu, bun și frumos – creștinismul tuturor începuturilor. Să fim moderni: dar – nihil sine Deo!”
30. Și atunci: e de schimbat modernitatea cu altceva? Nu neapărat. Inclusiv pentru acest motiv: „Dacă modernitatea ar fi Dumnezeu, atunci ar avea tot dreptul să se instituie ca unic scop și mijloc al vieților noastre. Dar nu este. Îi lipsește, pentru a fi un principiu cu adevărat universal, însușirea de a fi transcendentă, personală și creatoare”.
31. Și mai mult: „Nu modernitatea trebuie schimbată, ci ideea greșită că modernității trebuie să îi subordonăm totul, inclusiv acea exigență interioară pe care, din cea mai adâncă vechime, toți oamenii o numesc Dumnezeu”.
32. Nu vom exagera dacă vom spune că Omul recent este (și) un act și o operă de mare civilizație. Inclusiv în acest sens care se regăsește și în carte: „A fi civilizat înseamnă mai mult decât a fi modern: înseamnă să trăieşti în actualitatea valorilor superioare”.
33. Dincolo de și mai ales mai presus de notațiile de mai sus – copios susținute de citate și, în fond, sumare (ca niște rapide „ciuguleli”, în raport cu o operă ralmente uriașă): citiți această carte! Mai mult: studiați cu creionul în mână această carte. Omul recent ne privește personal, în cel mai înalt grad!
Articol publicat şi în Revista Orizont.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
