Șansele încrederii la români


Dorel Sandor Foto gazetabrasovuluiUn diagnostic pe cât de simplu, pe atât de grav: România suferă de o criză acută și extinsă de încredere! Pe de o parte, cetățenii au epuizat naivitatea, impulsul spontan față de noutate, răbdarea pentru cele pretinse și amânate la nesfârșit, pe de altă parte, “clasa politică” a irosit sistematic și în adâncime încrederea. Tocmai premisa de bază a democrației.

 

Fără încredere nu avem reprezentare. Nici așteptări întemeiate, nici angajamente credibile, nici suport public pentru inițiative instituționale pe durata mandatului legitimat prin vot.

Involuția vieții politice, declinul vieții publice, a practicii curente în administrație, în rutina jocului politic, în telenovela leadership-ului la vârf și la bază s-au dovedit a fi, luate împreună, cea mai păguboasă, gravă prin consecințe, stare de fapt în realitatea românească.

Atât de gravă, încât azi este evidentă pentru toți! Pentru cetățenii obișnuiți, pentru media internă și internațională, pentru partenerii externi, chiar și pentru cei împricinați, la putere sau în opoziție. Nu întâmplător, deferența uzuală între “putere” și “opoziție” a dispărut deplin și oarecum definitiv, dacă ne referim la “triburile” actualmente în teren. Ceea ce subliniază sever gravitatea îndoielii…

După 25 de ani de libertate, exprimare liberă a opiniei, alegeri libere și stat de drept, ca români suntem (surprinși?) să recunoaștem că nu mai avem încredere în politicieni, prin aceasta evităm și urcăm cu reținere în vehicolul democrației practicăm absenteismul de masă – ca o recunoaștere involuntară a votului formal din vremea comunismului abject. Și iată cum, alegerile libere, libere de conținut și candidați autentici au devenit o simplă telenovelă, sau de ce nu, o capcană vicleană.

O capcană în care, ademeniți cu promisiuni și demagogie, acordăm puteri știute și neștiute unor indivizi și grupuri, menite a deveni, mai devreme sau mai târziu (spre DNA) dintre cei mai performanți practicanți ai infracționalității. Mult peste nivelul curent. Ca pagubă publică de amploare, blocaj administrativ, declin de prestigiu și legitimitate în cele mai variate câmpuri de operare. O adevărată autoinvazie, distrugere prin forțe propii! România nu este pusă în pericol de dușmani, ci de nu puțini dintre aleșii neamului.

Iată de ce, oarecum surprinzător, Guvernul tehnocrat lansat de Klaus Iohannis, Președintele României, apare ca o “scară de incendiu” într-un cămin cultural părăsit și cu pereții nimiciți de igrasie. Igrasie egal demagogie…

Ce fac, nu puțini români și nu neînsemnați prin educație, experiență, preocupare, prin raportare la un context pe cât de confuz pe atât de riscant?! Mărșaluiesc agitați, rostind mesaje simple, clare și sincere prin piețele câtorva orașe mai mari, într-o trezire tardivă, amestec neclar de nemulțumire și scârbă. Surprinzător, a apărut ca o surpriză!!!

Apoi în evaluări de cabinet, de fapt de salon, s-a conturat ca un impas public major. Evident. Recunoscut de toți! Chiar și de mincinoși, șmecheri și tupeiști, care nu cu puțin timp în urmă rânjeau pe prima pagină a cotidianelor naționale sau traversau Capitala în convoaie zgomotoase.

Ar putea fi o trezire.

Cât de amplă în implicarea colectivă, eventual comunitară, pe ce arii și cu ce ecou de multiplicare și extindere?! Cât de profundă în înțelegere, reacție și mai ales, în persistență?

Cu ce pondere în viața publică efectivă, de zi cu zi, această trezire s-ar putea instala ca un pilon al realității; nu doar ca un episod trecător pe Calea Victoriei?

În ce măsură, persoane respectabile și cu influență, politicieni și formatori de opinie ar putea sesiza, ar putea lua în considerare, intervalul noiembrie 2015 ca un moment de răspântie către o tranziție a societății românești către civilizație și modernitate?

Care ar putea fi sau ar putea deveni sursele autentice și consistente ale unei reconectări exigente a societății românești în politică, prin altfel de politicieni, prin altfel de funcționari și formele de operare pe suprafețe redefinite ale vieții publice și angajate explicit în raport cu interese dedicate unei agende definite, inspirate de modernizare, transparență și competitivitate?! Grea întrebare…

Fără încredere, nimic nu e! În viața publică, în regimul democratic. Așa cum, fără credință, nimic nu e în viața personală și colectivă a lumilor prezente și viitoare.

Revenind la surse.

Un examen național, amânat excesiv, prin autocontemplarea narcisistă și desprinderea (oarecum superficială) de cinismul totalitar, rămâne o probă de neînlocuit. Să fim serioși…

De fapt, cât de serioși, chiar lucizi și calificați, putem fi, individual și colectiv cu referire la pragul atins și practicat constant în responsabilitatea civică și publică, în susținerea reprezentării legale și prin acestea în impulsivitatea unei guvernări performante?!

Nu întâmplător, dependența prelungită, oarecum suspectă, de factori externi (UE, FMI, NATO, capitale occidentale, transnaționale, ș.a) prin care “ținem direcția”, schimbăm pase în 16 metri, ne aruncăm festiv în atac și ne retragem discret, cu ochii pe ceas, cu ambiția de a scoate un “egal”… a devenit o rutină națională în UE, NATO și alte scene de pozat festiv.

Iată de ce o clarificare a surselor încrederii, adusă la zi, o recunoaștere și o asumare a “majorității” emergente, efective a devenit o temă de neînlocuit în intervalul actual. Pentru cei din stradă, pentru cei care ar fi disponibili și capabili să treacă la treabă. Cu o abordare distinctă, delimitată clar, și asumată în profunzime.

Capcana comodă a reprezentării prin reactivarea rutinelor păguboase, practicate de-a lungul anilor, al plângerii colective, altfel comode și deja perverse, “la noi nu se poate”, precum și a slugărniciei “moderniste” și ipocrite față de parteneri externi, înfățișați ca ”strategici”, dar mai nou ușor stresați de propriile probleme, merită recunoscută și aruncată la coș.

Este clar. Al naibii de clar! Este tot mai grav să mințim, să ne mințim, și să credem ca ne mai crede cineva! Dacă par așa, atunci e clar că și ei ne mint, poate chiar mai abil, mai pervers, mai păgubitor.

O altfel de desprindere ar putea fi o primă sursă a încrederii proaspete!

Recunoașterea minciunii colective, organizate, sistemice, în care ne complacem ca populație, mârâind pe la colțuri de stradă, sau ca elită culturală, ca analiști și gânditori subtili și invitați la conferințe pe diverse meleaguri străine a devenit o provocare colectivă majoră! Unde vă veți ascunde stimați tovarăși?!

Sună banal, dar fatal… Încrederea se bazează, se hrănește și se exprimă prin adevăr.

Cât adevăr suntem disponibili să percepem, să înțelegem , să recunoaștem, să ne asumăm, și mai ales să punem la bătaie în noile opțiuni cu referire la realitatea în care trăim, implicit, cu referire la noi înșine?! Sau pare prea mult, prea devreme, prea nuanțat?…

Cât de grave ar trebui să devină, ca amplitudine, extindere și costuri un pachet contextual de crize, în “România care este”, pentru ca în plină dramă cotidiană, colectivă, trezirea din noiembrie să devină, cu adevărat o trezire la nivel național?!

Să devină sursa și testul de autenticiate al încrederii colective pe baza căreia să putem identifca și susține calea ieșirii din impasul generalizat și persistent, aproape pervers în care coexistăm?!

Și totuși, impasul nu ajunge!

Necazul la români se bucură de o tradiție perversă. Subliniată subtil în doinit. Suferința colectivă, nemulțumirea persistentă s-au instalat de veacuri pe aceste meleaguri ca o particularitate a neamului. Poate chiar ca o dependență.

Până la un punct, are și o funcție pozitivă, alimentează supraviețuirea tenace în spații și contexte ostile, trecerea dincolo de nenorocire, de momente funeste, fără scăpare. Da. Nu dispărem! Problema e, dacă existăm!?…

Pentru supraviețuire, coabitare cu suferința, mizeria și asuprirea străină am jucat pe diverse roluri și drame prin actori deveniți celebri în manualele de istorie. Dar mai puțin ca prilejuri de evoluție, modernizare, reprezentare avantajoasă în contexte regionale…

Nu de puține ori au rămas ca simple rutine pentru restaurarea diferitelor moduri de pasivitate, conformism și compensații minore. Simple slugi. Datorită lor, inerția profund instalată în timp, ușor de criticat prin pix, rămâne principalul obstacol pentru ieșirea pe un nou liman, spre modernizare la standarde recunoscute, prin competitivitate, nu prin ajutoare umanitare, pentru bucuria de a trăi într-o lume extinsă, diversă, dinamică, pretențioasă și nu de puține ori marcată de surprize.

Deci. De unde o nouă încredere?!

În noi, în cei din jur, în cei care se duc peste mări și țări, pe poziții-cheie, în proiecte ambițioase și de ce nu, în împlinire, în succes?! Sau ne e frică de succesul individual sau colectiv?! Am uitat să ne bucurăm, să-l practicăm, să-l dăruim?!

Schimbarea de perspectivă devine astfel o premisă-cheie. Am putea să descoperim că dispunem de resurse și oportunități, că suntem capabili și calificați pentru traiectorii performante dintre cele mai bine cotate pe piața locală și globală.

Putem să ne recunoaștem și prin cele bune! La defecte am ajuns deja narcisiști.

Deci, ce ne oprește? Acum în noiembrie-decembrie 2015?!

Rămâne de văzut. Jucăm cu cărțile pe masă!

Oare putem vorbi fără a minți?!!

 

Articol apărut și pe pagina Dorel Șandor – Insectar politic.


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.