Partidul fărădelegii naționale


La aproape trei decenii de la asalturile autoritariste, anti-pluraliste, organizate de Ion Iliescu și oamenii săi, rămâne urgentă confruntarea juridică, deschisă și onestă cu acele samavolnicii.

 

Trei au fost evenimentele care au constituit păcatul originar al regimului Ion Iliescu: a) teroriștii și pseudo-procesul lui Ceaușescu; b) incidentele de la Târgu-Mureș și formarea SRI; c) barbaria fasciilor de mineri îndrumați de securiști în iunie 1990. Nici până astăzi, veteranul bolșevic nu a exprimat vreun regret sau vreo notă dubitativă în legătură cu vreunul din aceste momente.

O amintire: Am ajuns la București pe 10 iunie 1990 împreună cu prietenul meu, disidentul Dan Petrescu, am mers chiar în aceeași seară să văd ce mai rămăsese din zona liberă de neocomunism. Am ajuns la Piața Universității, era crepusculară, corturile greviștilor foamei în fața Teatrului Național, o platformă de la care se rosteau discursuri anti-FSN-iste în fața a cel mult o sută de oameni: pe scurt, revoluția părea suspendată, uitată, compromisă. Ion Iliescu și ai lui câștigaseră alegerile în Duminica Orbului. Nu le ajungea însă ceea ce obținuseră, voiau să îngenuncheze definitiv societatea civilă, presa liberă, partidele democratice, invocând aberantul pretext al facilitării circulației în Piața Universității (o stupiditate desprinsă din abecedarul statului represiv). Iliescu, Roman și ceilalți magnați neocomuniști au evacuat în chip violent ceea ce mai rămăsese din masa protestatară. Au urmat vânătoarea de vrăjitoare, instigarea la ură, demonizarea studenților, a intelectualilor critici și a populației Roma, toate ordonate și coordonate de la cel mai înalt nivel. „Anarhia” a fost organizată pentru a suprima libertatea.

Vorbim de fapt despre o contra-revoluție, o tentativă de restaurare a monopolului partidului unic, în acest caz, FSN. Forma mentală iliesciană a devenit tiparul pe care s-au mulat experimentele Adrian Năstase, Victor Ponta și, mai recent, Liviu Dragnea: dispreț pentru statul de drept, samavolnicie, cultul liderului pseudo-carismatic, cinismul paroxistic, corupția endemică. FSN-ismul convertit în PSD-ism este numele unei patologii politice a cărei perpetuare reprezintă blestemul tranziției românești.

S-a redeschis recent (pentru a câta oară!?), după multe și exasperante tergiversări, dosarul Mineriadei din 13-15 iunie. Cum era previzibil, Ion Iliescu pretinde permanent că n-a avut de-a face cu acea explozie de barbarie organizată statal. Rămâne o minciună sfruntată. În fapt, aparenta „anarhie” era rezultatul unui plan urzit de grupul criptocomunist, cum l-a numit Corneliu Coposu (1914-1995), format din Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican-Voiculescu, Virgil Măgureanu, Mihai Chițac și Nicolae S. Dumitru, mâna dreaptă, în epocă, a lui Ion Iliescu în cadrul FSN. Un rol nefast l-a jucat Televiziunea ce-și zicea „Liberă”, condusă în epocă de profesorul fesenist Răzvan Theodorescu. Nu știm care vor fi concluziile celor care investighează aceste dosare. Știm însă că democrația românească are nevoie de adevăr ca de aer.

Să pretinzi, precum Ion Iliescu, că a fost doar „contemporan cu evenimentele” și că avea „niște răspunderi”, mi se pare o sfidare incalificabilă a memoriei noastre și a bunului-simț. Nu, Iliescu este direct și fără dubii responsabil pentru acele „evenimente”, în fapt, o agresiune de o rară brutalitate împotriva incipientei și atât de vulnerabilei democrații. A complotat pentru lichidarea Opoziției, a presei democratice și a societății civile. Sub egida și cu protecția lui, gangsterismul politic a făcut ravagii în această nefericită țară. A acționat ca un boss, ca un caid, ca un mafioso deopotrivă fascist și comunist. Le-a mulțumit public minerilor, i-a ridicat în slăvi. Avea mânecile suflecate, poza în proletar, făcea spume la gură mințind despre „fasciștii” din Piața Universității. Eram acolo, la București, am văzut ce făcea și ce făceau oamenii lui. Erau siniștri. Ca om politic, Iliescu avea obligația să apere viața cetățenilor României, indiferent de opiniile lor. A ales să o pună în pericol. A eșuat istoric și uman. A venit clipa tragerii la răspundere.

A existat un moment, în 2003, când am crezut că a învățat ceva din experiența democratică. Avusese loc alternanța din 2006, România se pregătea să intre în NATO. M-am angajat într-un dialog cu el sperând că va admite măcar unele din erorile pe care le-a comis. Scrâșnind din dinți, a recunoscut că Mineriada din 13-15 iunie a fost ceva „extra-legal”. Ori, mai precis, nu a negat că s-a recurs la tehnici extra-legale. Dar n-a spus „ilegal”. S-a ferit ca dracul de tămâie să numească crima drept ceea ce a fost, adică fărădelege. A spus că „factorul extralegal” a fost prezent și în timpul Revoluției din decembrie 1989. (vezi Marele șoc din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu, Editura Enciclopedică, 2004, pp. 244-245). În iunie 1990, existau forțele legale (Armata, Jandarmeria, Poliția), dar Iliescu și camarila sa au decis să aducă minerii.

După care, la sfârșitul mandatului său l-a grațiat pe Miron Cozma și l-a decorat pe Vadim Tudor. A atacat furibund Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. A continuat să falsifice, să calomnieze, să mistifice. A rămas până în ziua de azi un negaționist.

La aproape trei decenii de la asalturile autoritariste, anti-pluraliste, organizate de Ion Iliescu și oamenii săi, inclusiv grupul de consilieri de la Cotroceni, între care un rol crucial îl avea Iosif Boda (74 de ani), rămâne urgentă confruntarea juridică, deschisă și onestă cu acele samavolnicii. Mineriada din iunie, continuare exacerbată a celei din ianuarie 1990, a simbolizat revanșa celor pe care Gabriel Liiceanu, în al său de neuitat Apel, i-a identificat drept lichele. Departe de a face un pas înapoi, lichelele au lovit năprasnic și au însângerat abia născuta democrație românească. În niciuna din țările ieșite din comunism în timpul anului revoluționar 1989 nu a avut loc o asemenea oroare. A sosit, sper, momentul adevărului. Mai bine mai târziu decât niciodată…

 

Articol publicat şi pe Europa Liberă.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

1 Răspuns

  1. dominic diamant spune:

    Iniţial, când am aflat că mister Tismăneanu e odraslă comunistă, nici n-am mai vrut să aud de dânsul. Apoi, citindu-i textele şi cunoscându-l mai bine, am rrealizat că e un om de toată isprava.
    Şi acest text se inscrie perfect în logica celor anterioare din întreaga sa operă şi pentru acest fapt merită toate elogiile noastre. Bine, bine, şi cu asta ce-am făcut ? Tartorul bolşevic îşi trăieşte liniştit bătrâneţea, sfidând o întreagă lume iar urmaşii săi au îngenuncheat şi distrus România într-uhn mod barabar. Noi, prostimea ţării, cu ce ne alegem din toate aceste grozăvii ? Unde eşti, Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.