Pandemia şi umanitatea sau despre un posibil viitor


Intervalul pe care îl traversăm va deveni, cel mai probabil, unul de referinţă în povestea naşterii omului nou destinat să populeze lumea care vine. Pandemia trezeşte la viaţă energiile latente: ambiţia statelor de a fi omnipotente, invocând autoritatea necontestată a ştiinţei, pe de o parte, şi disponibilitatea atâtora dintre contemporanii noştri de a se salva, prin supunere şi renunţare la liberul-arbitru, pe de altă parte.

 

Între aceste plăci tectonice se află, striviţi, cei care, în numele lucidităţii, refuză înregimentarea. Ca şi în teribila fabulă dramatică a lui Ionesco, ei simt tropăitul rinocerilor ce se pregătesc să ocupe universul: vocea lor este acoperită de sunetul de sirene, de megafoanele televiziunilor şi de vuietul reţelelor sociale.

Domesticirea umanităţii, încercată de cei care au visat la ordinea de cazarmă a ideologiilor totalitare, este, acum, proiectul pe care îl contemplăm, în plină desfăşurare şi în priză directă. El este, în prime- time, spectacolul pe care îl admirăm în toată splendoarea sa apocaliptică: idolatrizarea ştiinţei mântuitoare este noua religie la care se raliază cei care, înfricoşaţi , acceptă ceea ce statele le predică, neîncetat. Pandemia nu mai este decât un punct de plecare, dincolo de care se poate situa un alt viitor al umanităţii. Un capăt de drum, marcat de declinul individualismului creator şi de domnia colectivismului orb.

Şi dacă omenirea a mai trecut prin crize ce au ameninţat fibra ei, momentul actual este unic în măsura în care el este legat de un proiect cu mult mai ambiţios decât simpla îndiguire a unui virus. Între stat şi individ nu se mai află, de aceasta dată, nimic: forţa autorităţii, legitimată de starea excepţională, nu mai poate fi nici oprită în avansul ei. Dreptul guvernelor de a interveni prin limitarea libertăţilor elementare este justificat de apărarea dreptului la viaţă. Iar interpretarea marjei de manevră revine, evident, statului, prin apelul la expertiza furnizată de cei pe care statul însuşi îi consacră ca voci infailibile ale ştiinţei. Omul, ca agent autonom, este prins din cercul de fier al coerciţiei, iar din acest cerc pare să nu mai fie scăpare.

Să fie timpul acesta cel dincolo de care istoria pe care o cunoaştem şi din care venim devine trecut? Virusul care se insinuează în vieţile noastre este cu mult mai redutabil decât orice ameninţare sanitară. El înseamnă ambiţia de a controla fără răspundere a statului şi voinţa de supunere a contemporanilor noştri. Împotriva acestui virus ce pătrunde în comunităţile noastre nu poate şi nu va exista vaccin: acţiunea lui este îndelungată, teribilă şi ireversibilă. Mutaţia ce se produce creează un alt viitor.

Cei ce apără viaţa şi nu acceptă înregimentarea fanatică au datoria a de reafirma adevărul insurgent al libertăţii. Vocea lor este semnul vitalităţii viziunii care nu poate fi redusă la panica necrofilă a televiziunilor de ştiri. Din curajul responsabilităţii individuale se naşte salvarea colectivă: prin libertate, iar nu împotriva ei. Viitorului supunerii şi controlului i se poate opune doar speranţa, tenace, în demnitatea umană. Ca şi cetatea lui Camus, ciuma poate fi învinsă de cei care, solidari, aleg să rămână oameni, dincolo de frică şi împotriva ei.

 

Articol apărut şi pe MarginaliaEtc.

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.