„Kitsch-ul preventiv”

Artistul sonor e o specie profund iritabilă. S-a văzut din reacţiile vehemente, mârlăneşti, care-au întâmpinat articolele dedicate de mine acestei noi specii. Iritabili sunt însă nu doar ei, ci şi suporterii lor, mai mult sau mai puţin pricepuţi la literatură.

Cititorii acestei rubrici îşi vor fi amintind, sper, că spre finalul anului trecut identificam o mutaţie destul de importantă în zona poeticii –, adică a regulilor privitoare la creaţia artistică. Constatam că s-a produs o ruptură între ceea ce ne-a fost livrat, de la Homer încoace (şi poate chiar înaintea lui) ca fiind poezie şi ceea ce, în ultima vreme, e vândut cu mare tam-tam Facebook-ist, Twitter-ist şi Instagram-ist drept „nouă poezie”. Las’ că nu e nimic nou sub soare în domeniul ăsta. Asemeni foilor de ceapă, vechile cerinţe poetice s-au subţiat, ajungându-se la formule greu de recunoscut. Dar în fiecare caz în parte, supravieţuia ceva miraculos: un gând, o idee, o formulare nemaiîntâlnită, un grăunte de aur ori o sclipire de diamant.

Citeşte şi: Artistul sonor

Făceam, aşadar, o distincţie între ceea ce consider a fi creaţie poetică şi construcţiile verbale aleatorii, devertebrate, excelând doar în vulgaritate şi violenţă de limbaj. Am invocat şi dreptul îndoielii rezonabile, afirmând că ceea ce propune noua promoţie de pretinşi autori este, poate, artă, dar nu e, cu siguranţă, poezie. Cu o sintagmă a lui Roger Scruton, aş afirma că e vorba de acea formă de manifestare a postmodernităţ ii pe care gânditorul englez a numit-o „kitsch preventiv”. Caricaturizarea, batjocorirea „valorilor înalte”, împănarea textului cu declaraţii bombastice, zgomotoase, voit agresive, dar în fond banale, uzate, depăşite, ridicarea intenţionată a neruşinării la rang de virtute sunt proclamate „creaţie”.

Încălcarea demonstrativă a unor tabuuri nu mai impresionează însă demult pe nimeni. Aşa că degeaba se încăpăţânează noii autori să numească poezie exhibarea isteroidă a unor trăiri ce navetează între ospiciu şi bordel. Le-o repet: nu e.

La mijloc se află şi o fraudă semantică. De fapt, „artiştii” la care mă gândesc nu au deloc de-a face cu tradiţia poetică. Ei vin dintr-o altă direcţie decât antecesorii lor. Aceia, fie că se numeau Eliot, Wallace Stevens, Celan, Auden, Arghezi, Ion Barbu, Blaga etc., etc. se revendicau întotdeauna de la un Mare Poet. Autorii de azi ies de sub pulpana unui Mare Regizor. Adică, a reprezentantului tagmei care „inovează” febril, cu singurul gând de a-l seduce pe spectator. Artele scenice nu transmit, de regulă, idei, ci propun emoţii. În cazurile pe care le am în minte, emoţiile sunt controlate de corectitudinea politică. Astfel s-a ajuns ca, în Traviata, Violetta Valéry să nu mai moară pe scenă, iar Carmen să nu mai fie ucisă de un bărbat – aşa cum ne-au indus în eroare atât Merimée, autorul care l-a inspirat pe Bizet, cât şi libretiştii Henri Meilhac şi Ludovic Halévy. Postmodernii nu acceptă moartea decât atunci când se petrece în măcelăria lor estetică.

Nu scriitorul, aşadar, ci regizorul pulsează în produsele respective, ceea ce m-a determinat să vorbesc de „artă sonoră”, şi nu de literatură. Ceva, ceva ambiţionează, totuşi, pleiada de pretinşi poeţi: să refacă joncţiunea dintre spectacol şi piaţa publică. În principiu, nimic rău în asta. Rău e doar că nu sunt capabili să depăşească nivelul prostului gust şi al naivităţii sentimentaloide. Ei nu urmăresc, prin creaţie, să ajungă la profunzimile cunoaşterii. Ei vor să aibă succes, flatând ignoranţa şi punând coroniţe pe creştetul decerebrat al prostiei. Impresia e asemănătoare aceleia lăsate de flash-mob-urile în care sute de oameni apar pe străzi citind. Sunt însă atât de atenţi la gesticulaţie, încât nici nu observă că ţin cărţile cu susul în jos!

Citeşte şi: Artistul sonor. Komartin şi tava

„Kitsch-uristul preventiv” (cum să-i spun altfel?) trăieşte, ca să-l citez din nou pe Scruton, într-un „vid solipsist”. Adică, în văgăuna sterilă de unde bucuria, logica, bunul-simţ, semnificaţia au fost evacuate. În locul lor s-a instaurat „principiul plăcerii”, în forma lui primară, agresivă, acut sexualizată şi neruşinată. Că uneori „plăcerea” e autotortură sau autodenunţ clinic ne-a demonstrat-o de curând o poetă cu prenume de eroină infanticidă din vechea Eladă. Tot atunci a mai ieşit la iveală ceva: absenţa şocantă a tactului. Poate că ar trebui să li se explice că există lucruri ce pot fi făcute în public şi lucruri care ţin exclusiv de domeniul privatului. Că există situaţii ce pretind solemnitate, unde nu poţi da năvală ieşind din toaletă, încă ştergându-te la fund. Căderea barierei dintre public şi privat a permis accesul intempestiv spre scenă a tot felul de exibiţionişti pentru care, în lumea civilizată, există aziluri şi case de tratament psihiatric.

Să nu credeţi c-aş fi vreun puritan ce agită carnetul de amenzi şi împarte pedepse cu nemiluita. Aş zice chiar că sunt excesiv de permisiv. Pun mereu în balanţă ce e mai bine: să avem dreptate cenzurând sau să greşim lăsând să treacă nesancţionate lucruri evident ieşite din zona acceptabilului. De regulă, înclin spre varianta a doua. Dar atunci când balanţa se rupe sub greutatea ostentaţiei scabroase şi a agresivităţii vulgare, o minimă datorie estetică te obligă să reacţionezi. Cu atât mai mult atunci când constaţi că încercările de a-ţi demonstra afirmaţiile sunt tratate cu sictir, de la înălţimea unor competenţe recunoscute doar pe scara de bloc a împricinaţilor.

Revin astfel la afirmaţia de la care am plecat – şi anume, că, pe lângă artistul sonor, a apărut în spaţiul virtual românesc şi specia belicoasă a suporterului sonor. Am în minte un exemplu anume. Unul, dintre o legiune care fojgăieşte nevrotic, gata să-şi reverse fierea asupra celor cincisprezece-douăzeci de intelectuali care contează cu adevărat în România. Ei speră că dacă-şi înfig, asemeni păduchelui lânos, trompa în pielea acelora, harul parazitaţilor va trece şi asupra lor.

Auzind (sau citind, nu e prea clar) de seria de articole pe care le-am dedicat artistului sonor, insul în cauză icneşte scurt: ceea ce am scris eu ar fi, nici mai mult, nici mai puţin, o mizerie. Am deschis dicţionarul. Niciunul din sensurile cuvântului nu se prea potriveşte cu analizele mele literare. A, dacă aş fi spus despre cei puşi sub reflector că sunt născuţi din încrucişarea unui şarpe cu un burete, dac-aş fi făcut aluzii la bolile venerice ori mintale de care suferă, dacă le-aş fi amintit că provin din familii de schizofrenici sifilitici, atunci, da, aş fi depăşit cadrul acceptabil. Astfel de afirmaţii ar fi putut fi etichetate drept mizerie.

Dar ce-am făcut, în fond? M-am limitat la stricta afirmare a unor opinii de critică literară şi am propus nişte analize de text. Dar când tu însuţi scrii ca o cizmă, omorând orice idee sub greutatea frazelor interminabile, descentrate şi pompoase, când nu aduci niciun argument, în afara celui al slugărniciei, parc-ar trebui s-o laşi mai moale cu mizeria.

Citeşte şi: Artistul sonor. Indicatoare spre neant

E de neuitat poziţia echer luată în faţa şefilor pe când trebăluia într-o clădire de la Şosea, după cum demne de antologie sunt pozele ţepene luate la Cotroceni ori pupincurismele prezidenţiale de genul „Lungă, excelentă seară ieri cu Preşedintele Klaus Iohannis” – postarea mi-a plăcut atât de mult încât am decis s-o păstrez în memoria calculatorului! Atâta vreme cât opiniile neconvenabile sunt tratate, în cel mai curat stil legionaro-nazist, ca infracţiuni, e clar că aparţinem unor lumi complet diferite. Dacă pe lângă obrăznicie, ambiţie oarbă, slugărnicie şi o incomensurabilă admiraţie de sine natura nu te-a hărăzit şi cu ceva talent, geaba chichirez gâlceavă.

Acestea fiind zise, pun capăt oricărei referinţe la ce scriu, ce cred, ce şi pe cine înjură artiştii sonori şi chibiţii lor. Par să se simtă bine împreună. N-am să-i mai tulbur. Câtă vreme kitsch-ul (inclusiv cel existenţial) are un viitor, au şi ei o şansă.

Articol publicat şi în revista România Literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News