De ce contează Monica Lovinescu


Pentru Ceaușescu și camarila lui, Monica Lovinescu a simbolizat tot ceea ce detestau mai tare: pluralism, toleranță, ostilitatea la xenofobie, compasiune pentru victimele ambelor totalitarisme (fascist și comunist) și un angajament față de ceea ce putem chema „etica neuitării”.

 

Tindem să uităm imensele mize politice și morale ale perioadei Războiului Rece. Susținute inițial de Congresul pentru Libertatea Culturii, publicații esențiale precum Encounter, Preuves, Der Monat și Quadrant sunt acum aproape uitate. Însă aceste reviste și autorii asociați cu ele, de la Arthur Koestler la Czesław Miłosz, precum și posturile de radio occidentale, au permis cetățenilor fostului Bloc sovietic să respire sub gheața totalitară. Tot ele au luptat să arate ceea ce marele sociolog francez Raymond Aron a numit „opiul intelectualilor”, disponibilitatea multor intelectuali de a îmbrățișa promisiunile utopice, milenariste și escatologice marxiste.

Monica Lovinescu (1923-2008), critic literar și jurnalistă stabilită la Paris, care a încurajat rezistența intelectuală împotriva regimului comunist de la București de la microfonul Europei Libere în perioada 1964 -1992, a fost o astfel de apărătoare a adevărului, memoriei și demnității.

Fiică a unui influent intelectual interbelic, Eugen Lovinescu, și a unei mame care avea să moară în închisorile comuniste, Monica Lovinescu a ajuns să se bucure de un extraordinar prestigiu în România nativă. A fost considerată un model moral și intelectual atunci când a căutat să arate cum crimele comunismului sunt echivalente cu cele ale nazismului, iar opera ei l-a înfuriat pe Nicolae Ceaușescu într-atât de tare încât dictatorul a comandat agresarea ei, în exil, în 1977. Și-a revenit din acea comă și s-a întors la microfonul Europei Libere, de unde a și vorbit despre prăbușirea regimului Ceaușescu în 1989. Am început să-i ascult emisiunile de adolescent. Pentru mine și mulți alți intelectuali români, Monica Lovinescu și soțul ei, Virgil Ierunca, au fost vocile clarității morale. Tot de la ea am aflat prima oară despre numele Hannei Arendt.

Monica Lovinescu contează pentru că a fost una din cele mai importante figuri ale gândirii antitotalitare est și central-europene.

Dispariția ei în 2008 a reprezentat o mare pierdere pentru toți prietenii societății deschise. Mă simt profund îndatorat, la fel ca mulți alți intelectuali, acestei mari doamne a culturii române. Ca membră a Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România, Lovinescu a participat, chiar și în cele mai dureroase momente de suferință fizică, la condamnarea totalitarismului comunist. Solidaritatea domniei sale a fost inoxidabilă, atât moral, cât și intelectual.

Impactul crucial al Monicăi Lovinescu asupra culturii române este inextricabil legat de celălalt rol major al său, acela de comentator cultural pentru Radio Europa Liberă. Nu văd nicio exagerare în a spune că nicio altă transmisiune a Europei Libere nu a fost mai detestată și temută de către Ceaușescu decât cea purtând numele și vocea soților Lovinescu și Ierunca. Vreme de decenii, Monica Lovinescu a luptat împotriva colectivismelor teroriste, înregimentării gândirii și capitulării morale. Patriotismul ei a fost luminat și generos. Mulțumită ei, intelectualii români au fost capabili să interiorizeze marile mesaje ale scrierilor unor Camus, Arendt, Kołakowski, Orwell, Soljenițîn, Cioran, Miłosz, Revel, Aron și lista este, fatalmente, prea scurtă.

Spirit total dedicat modernității, deschis către polemicile cruciale ale secolului XX, Lovinescu a scris subtile eseuri despre ceea ce criticul american Lionel Trilling a numit cândva „răscrucile însângerate, acolo unde literatura și politica se întâlnesc”. Vreme de ani de zile, pozițiile ei deschise întru apărarea scriitorilor disidenți și a rezistenței morale la totalitarism au provocat iritarea propagandiștilor de partid și a asociaților lor securiști. Începând cu 1967, publicațiile asociate cu cele mai turbate, ultranaționaliste și antisemite cercuri ale staliniștilor români au avut-o pe Monica Lovinescu drept țintă. În câteva ocazii, în anii 1970 și 1980, s-au comis atentate la viața ei. Pentru Ceaușescu și camarila lui, Lovinescu a simbolizat tot ceea ce detestau mai tare: pluralism, toleranță, ostilitatea la xenofobie, compasiune pentru victimele ambelor totalitarisme (fascist și comunist) și un angajament față de ceea ce putem chema „etica neuitării”.

Pe de altă parte, intelectualii democratici (Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Horia-Roman Patapievici, Andrei Cornea, Mircea Mihăieș, spre a numi doar câțiva) au învățat de la Monica Lovinescu faptul că „memoria este indispensabilă libertății”. Monica Lovinescu contează pentru că a știut cum să păstreze unitatea dintre etică și estetică. În 1963, scria: „Trăim într-o epocă în care abundă impostura. Cu toate astea n-ar trebui să astupe celelalte voci – cele ale victimelor”. Transmisiunile ei de la Europa Liberă au fost antidotul la minciuna oficială, o voce a adevărului vorbind în numele celor condamnați la tăcere.

La momentul esențial 1968, Lovinescu a privit cu multă atenție la criza ideologică a comunismului global și la importanța dezvrăjirii printre intelectualii ex-marxiști. Într-un moment istoric când Ceaușescu juca mascarada destalinizării, Lovinescu a expus impostura tiranului și a făcut apel la scriitorii români să emuleze cutezanța etică a intelectualilor cehi și slovaci, precum Ludvík Vaculík, Václav Havel, Ivan Sviták, Ladislav Mňačko, Eduard Goldstücker, Antonín Liehm, Pavel Kohout și Ivan Klíma. Datorită Monicăi Lovinescu și Europei Libere, românii au avut un acces direct la paginile iconoclaste ale Literarny Listy.

Într-o vreme în care mulți gândeau disprețuitor despre tot ceea ce putea mirosi a neomarxism, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au vorbit despre importanța revizionismului la distrugerea pseudo-legitimității comuniste. Monica a scris extensiv despre importanța apostaziei, pe care a descris-o drept „calea regală” către trezirea din ceea ce Immanuel Kant a numit „somnul dogmatic”. Tot ea a propus anumite ghiduri remarcabile care au influențat decisiv canonul intelectual din țară.

După 1990, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca și-au văzut multe dintre predicții (inclusiv cele sumbre) îndeplinite. Moștenirile național-stalinismului au continuat să bântuie pluralismul fragil din România. Lacheii vechiului regim s-au descurcat bine, atât politic, cât și financiar. Disidenții au fost istoviți, marginalizați, calomniați.

 

Articol publicat şi pe Europa Liberă.

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.