Cum ajung miniştrii Educaţiei prizonierii structurilor de sub ei sau ai comandamentelor politice

Stefan Vlaston 2Aşa s-a întâmplat mereu. Cu două excepţii notabile: Mircea Miclea şi Daniel Funeriu. Cel puţin actualul ministru, Mircea Dumitru, are scuza că nu-şi poate propune să schimbe în patru luni ce au stricat alţii în 20 de ani. De-ar reuşi în privinţa plagiatelor şi tot ar fi ceva.

 

Ecaterina Andronescu a executat întocmai „interesul superior”, îmbogăţirea fabricilor de diplome universitare. Pentru asta a lăsat ţara fără şcoală profesională, adică, economia, fără meseriaşi.

Liviu Pop a desfiinţat într-o noapte componenţa unor instituţii care se ocupau de etică universitară, pentru a-l salva de plagiat pe Victor Ponta.

Ministrul Adrian Curaj a acceptat fără să crâcnească Planul-cadru pentru gimnaziu, propus de Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, în ciuda faptului că propunea 33, 34 de ore pe săptămână şi era aproape identic cu acela de acum 50 de ani. Iar criticile au venit din toate părţile, de la fostul ministru Mircea Miclea, care l-a numit „curat meşteşug de tâmpenie”, părinţi, elevi, profesori chiar, până la grupul de inovare curriculară, care a respins variantele ISE şi a propus, constructiv, un alt Plan-cadru modern, care să ţină cont de actualul context şi de provocările cărora trebuie să le facă faţă România.

N-a contat nimic. „Sistemul” a câştigat şi de data asta. Şi pe actualul ministru l-a convins „sistemul” (citat dintr-un recent interviu): „Am unele rezerve faţă de aceste planuri-cadru, dar lucrurile au avansat suficient de mult, au fost luate anumite decizii, ele condiţionează alte mişcări din sistem. În baza planurilor cadru discutăm despre programele şcolare, despre manuale care trebuie elaborate în următoarele luni pentru ca generaţia care va intra în clasa a V-a în 2017 să le aibă pe bănci. Trebuie făcute licitaţii. Dacă reluăm întreaga discuţie, multe mişcări ar fi încetinite sau oprite.”

Ameninţarea cu „griparea” sistemului face parte din arsenalul metodelor cu care toţi miniştrii au fost ameninţaţi, îngenuncheaţi şi obligaţi să asculte ce spune „sistemul”, aflat în funcţie de 30 – 40 de ani. Sigur că nu are interes să schimbe ceva, pentru că celor din sistem le merge bine.

Într-un articol arătam că singurul liceu din Comăneşti, judeţul Bacău, are 80% procent de promovare la bacalaureat, cu aproape 50% medii între 8 şi 10. E posibil să fie corecte aceste rezultate, posibil să nu fie. Aşteptam o verificare din partea ministerului, care nu se produce. Probabil, cu argumentul: sunt alte zeci de licee în aceeaşi situaţie, dle ministru, vreţi să bulversăm tot sistemul? Iar la anul istoria se va repeta. Mai spune dl ministru Mircea Dumitru în recentul interviu: „E nevoie ca societatea să exprime nu doar un interes legitim, ci şi respect pentru această profesie. E nevoie să înţelegem că, deşi criticile sunt utile, a ne cantona în critica distructivă zilnică poate avea ca efect demoralizarea, demotivarea, lipsa de perspectivă pentru cei care lucrează sau ar dori să lucreze în învăţământ. Dacă nu vom înţelege că efortul trebuie să fie comun, că nu doar ministrul sau ministerul poate face această transformare, nu vom avea şcoala pe care o dorim.”

Să le luăm pe rând.

1.Respectul se mai şi câştigă, nu poate fi impus de sus, de undeva, fie şi de la minister. Când părinţii şi elevii vor simţi că şcoala îi ajută pe fiecare, după înclinaţiile, talentele, nevoile, personalităţile lor, atunci îşi vor câştiga respectul. Altfel, nu. Atâta timp cât şcoala rămâne un Pat al lui Procust, în care sunt înghesuiţi toţi elevii, indiferent de ce aşteaptă ei de la şcoală, adio respect.

Argumentul că şcoala ştie mai bine ce trebuie elevilor, şi nu invers, cade în urma bilanţului actual al şcolii, după 25 de ani:

Ultimele locuri la testele PISA;

Abandon şcolar masiv;

Uiversităţile româneşti, pe locul 24 în Europa, din 28 de ţări;

Prăpastia dintre şcoală şi piaţa muncii;

Un singur traseu educaţional, liceul, pentru toţi elevii. Abia de 3 ani a reapărut şcoala profesională;

Procente de 50% de promovare la examenele de absolvire naţionale;

Tinerii capabili şi competenţi nu mai vin spre şcoală, pentru că nu au motivaţia salarială. Sunt plătiţi la fel cu profesorii incompetenţi şi leneşi;

Fraude la examenele naţionale, descoperite de Parchete, nu de sistem; Iar lista ar putea continua.

2. „Să nu ne cantonăm în critica distructivă zilnică”.

Când ai o casă veche de 50 de ani, în care plouă indiferent cât ai petici la ea, ce critică constructivă se poate aduce? S-au adus soluţii, multe, care au fost în totalitate ignorate. Ce să criticăm constructiv, un plan-cadru care propune 34 de ore pe săptămână, vechi de 50 de ani? A fost comparat acest plan-cadru cu echivalentele lor din Finlanda, Franţa, Marea Britanie, alte ţări performante în educaţie?

Presupunând că experţii români sunt incompetenţi şi fac o critică distructivă. Ce să criticăm constructiv? Un curriculum care nu ţine cont de explozia tehnologiilor şi informaticii, de nevoia de comunicare, inclusiv în limbi străine, de învăţarea gramaticii şi la liceu, dar pune accent pe memorarea intrigilor din opere literare, precum Fefeleaga şi Răzvan şi Vidra? Un curriculum care nu ţine cont de harta competenţelor cerute de societate şi piaţa muncii?  

3. „… critica distructivă zilnică poate avea ca efect demoralizarea, demotivarea, lipsa de perspectivă pentru cei care lucrează sau ar dori să lucreze în învăţământ.”

Nu este aşa. Motivarea vine de la salarizarea proporţională cu performanţa şi rezultatele muncii, şi de la gradele de libertate pe care şi le doresc profesorii să-şi poată adapta demersul la particularităţile colectivelor cu care lucrează. Până nu se rezolvă aceste prime condiţii, nu veţi avea tineri competenţi atraşi de învăţământ.

4. „Dacă nu vom înţelege că efortul trebuie să fie comun, că nu doar ministrul sau ministerul poate face această transformare, nu vom avea şcoala pe care o dorim.”

Profesorii, experţii, societatea civilă, cu toţii au înţeles să colaboreze la corectarea erorilor din educaţie. Doar că nu-i ascultă „sistemul”, reprezentat de minister şi instituţiile din subordinea sa, cum s-a văzut la elaborarea Planului-cadru pentru gimnaziu.

Din păcate, şi în şcoli profesorii trebuie să urmeze cu rigoare o programă analitică, de care elevii nu au nevoie sau nu o înţeleg. Ca să nu mai vorbim de interesele străine de şcoală promovate de directori şi inspectori. Cine-i de vină pentru că efortul nu este comun? Ce să facă profesorii şi experţii, că le-a mai rămas doar să-şi dea foc în piaţa publică. Din păcate, dl ministru Mircea Dumitru şi-a însuşit rapid limbajul de lemn indus de subordonaţii din „sistem”.

5. „Pentru ca sistemul să funcţioneze mai bine e necesară o reală voinţă de schimbare a celor care sunt în sistem”.

Frumos spus. Doar că „sistemul” e condus de politrucii directori de şcoli sau din Inspectorate, părinţii n-au nici un cuvânt de spus, sunt minoritari în Consiliile de Administraţie, reprezentanţii Primăriilor umblă cu ochii după contracte din care să le iasă şi lor un oarece folos. Pe cei care „au voinţă de schimbare” nu-i ascultă nimeni, ba sunt şi ameninţaţi cu sancţiuni. Descentralizare da, dar cu majoritatea în CA formată din părinţi, care şi plătesc prin taxe şi impozite serviciile educaţionale. Aşa cum era prevăzut în prima formă a Legii Educaţiei Naţionale. Multe societăţi au progresat când conducătorii au tras popoarele după ei, chiar împotriva „sistemului”. Cel mai recent exemplu este ministrul de Finanţe din Polonia, Leszek Balcerowicz.

Aşteptăm şi noi să apară un ministru al Educaţiei care să nu devină prizonierul „sistemului”, ci să tragă sistemul după el, în sensul progresului, pe care-l vedem la alte societăţi performante. Nu trebuie să reinventăm roata.

 

Articol publicat şi în Adevărul.


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.