29 de ani de la scrisoarea Doinei Cornea către Ion Iliescu: „Istoria vă va judeca”

Foto Andrei Iliescu/AFP (România Europa Liberă)

Se împlinesc astăzi 29 de ani de la scrisoarea deschisă adresată de Doina Cornea preşedintelui de atunci, Ion Iliescu, intitutală Istoria vă va judeca, scrisă la o lună după fratricidul din 13-15 iunie 1990. Privind retrospectiv, am putea spune acum: „Doar istoria vă va judeca”…

„Domnule Iliescu, istoria vă va judeca, va fi poate singura judecată căreia nu vă veţi putea sustrage, în planul omenesc. Iar istoria vă va judeca pentru că din prima clipă aţi încercat să o falsificaţi. Cu luni, poate cu ani înainte de revolta populară, vă pregăteaţi, împreună cu alţii, să preluaţi puterea. Căci numai puterea o doreaţi; altfel, aţi fi combătut public sistemul comunist. Iar acum v-aţi fi alăturat poporului, şi nu Securităţii. Nu aţi avut curajul să păşiţi în faţă, aţi profitat de momentul când alţii – tinerii ţării – s-au sacrificat pentru libertate”.

Aşa începea scrisoarea deschisă către Ion Iliescu datată 12 iulie 1990, un rechizitoriu moral, s-ar putea spune, pe care Doina Cornea îl făcea la adresa noii Puteri instalate, după decembrie 1989, prin minciună şi manipulare, care nu era altceva decât un eşalon doi al fostei nomenclaturi dirijat de Moscova, care nu voia abolirea comunismului, ci doar o edulcorare a lui. O scrisoare în care Ion Iliescu a fost acuzat de preluarea puterii sub o falsă identitate: „Suntem o emanaţie a revoluţiei”, de o înţelegere cu Securitatea şi nomenclatura pentru punerea în scenă a ceea ce Doina Cornea numeşte o „contrarevoluţie totalitară de extremă stângă, cu caracter net represiv”. Apoi, după preluarea puterii, s-a făcut vinovat de reinstaurarea intoleranţei la orice formă de opoziţie, reinstaurarea boicotării sistematice a presei independente şi a pluralismului politic, a războiului împotriva elitei intelectuale, de refuzul dialogului (cu trimitere spre cazurile Târgu Mureş, Piaţa Universităţii şi Alianţa de la Timişoara), de menţinerea neschimbată a fostei Procuraturi şi schimbarea doar de faţadă a fostei Securiăţi, de  inventarea de noi mecanisme de represiune şi chiar de cruzime: „Ceea ce aţi provocat în zilele de 13-15 iunie împotriva populaţiei Capitalei – şi mai ales a tinerilor – ţine de domeniul coşmarului. Prin actul dvs. aţi scos ţara în afara legilor şi a instituţiilor, iar acest lucru este foarte grav. Aţi provocat moartea şi rănirea a zeci şi sute de oameni, umilirea şi jignirea a mii de cetăţeni nevinovaţi, a mii de tineri cărora le datoraţi, ca noi toţi, eliberarea din decembrie. V-aş mai aminti că nicio specie animală nu loveşte în tânăra ei generaţie. Să fie oare cruzimea cea care vă caracterizează? Mă gândesc la simulacrul de proces al soţilor Ceauşescu, la povestea cu teroriştii, la militarii şi civilii răniţi sau ucişi în acea perioadă, la demnitarii «sinucişi»… Aţi început să vă exercitaţi puterea prin vărsare de sânge, în ziua de Crăciun; minerii i-aţi mai chemat în două rânduri; sânge a curs şi la Târgu Mureş…; totuşi, aţi fi putut să-l opriţi… Acum ţineţi în închisoare oameni nevinovaţi, recrutaţi din Piaţa Universităţii.”

Privind retrospectiv la modul în care Justiţia a tratat cele două dosare, al Revoluţiei şi al Mineriadei, lui Ion Iliescu i s-ar putea spune acum „Doar istoria vă va judeca”…

Doina Cornea, „Puterea fragilităţii”, Humanitas, 2019, a II-a revăzută, cu fotografii, 360 p.

Această scrisoare deschisă fusese publicată în iulie 1990, în Revista 22 şi în ziarul Dreptatea, iar mai apoi, inclusă într-un volum apărut la Humanitas, Puterea fragilităţii, publicat întâi în 2006, apoi anul acesta, un volum care reia şi scrisorile deschise către Nicolae Ceauşescu, în care denunţa minciuna şi impostura regimului comunist, scrisori pe care Doina Cornea le-a trimis, timp de şapte ani, la Radio Europa Liberă şi care, după revoluţie, fuseseră publicate, în 1991, tot de Humanitas, în volumul Scrisori deschise si alte texte.

De ce a reeditat Humanitas, acum, acest volum? Explică Gabriel Liiceanu, în Cuvântul înainte, publicat sub titlul Singurătatea unei doamne: „Răspunsul – paradoxal ar fi: tocmai pentru că lipsa acestor volume nu o resimte astăzi, la un an după moartea ei, aproape nimeni. Ceea ce, în ultimă instanţă, înseamnă: tocmai pentru că societatea românească actuală şi-a evacuat trecutul înainte de a-l fi cunoscut. Ne-am fi aşteptat ca, după 1989 să i se ridice Doinea Cornea o statuie a recunoştinţei noastre, una care să apere puţinele legende ale rezistenţei şi bruma de demnitate dobândită prin numele cuiva care, în singurătatea curajului său, a îndulcit batjocura şi umilinţa la care ne condamnase regimul lui Ceauşescu. Şi totuşi, nu Doinei Cornea i-am pus flori zilnic în poarta casei ei, unde fusese bătută de oamenii Securităţii. Între timp, i-am ridicat statui lui Adrian Păunescu şi am omagiat apoi, la moartea lui, patriotismul de ticluitor de asasinate al generalului de securitate Iulian Vlad.”

Citiţi şi: Ingratitudine la moartea unui simbol al anticomunismului

În Puterea fragilităţii se regăseşte practic întreaga sa activitate de opozantă a dictaturii comuniste –  reflectată în scrisorile, publicate aici integral, difuzate de Europa Liberă între anii 1982-1989, dar şi în interviuri realizate, după 1990, cu Michel Combes şi cu Rodica Palade. Opoziţia faţă de dictatura comunistă i-a atras Doinei Cornea intrarea în colimatorul Securităţii, destituirea de la Universitatea din Cluj Napoca, persecuţii, izolarea socială, ameninţări, bătăi din partea Miliţiei şi Securităţii, arestarea şi riscul condamnării la 15 ani de puşcărie, iar în ultimii doi ani ai regimului, arestul la domiciliu, pe care îl descria ca  fiind „o închisoare ambulantă cu pereţii tot mai groşi”.

Volumul – care poate fi sursă bibliografică în manuale de istorie contemporană – include şi mărturii despre primii ani ai democraţiei româneşti post-comuniste, pentru că, după Revoluţia din decembrie 1989, Doina Cornea fusese cooptată în Consiliul Naţional al Frontului Salvării Naționale, ca prim nume de pe lista iniţială de membri – din care, realizând falia între valorile în care credea şi cele care stăteau la baza acţiunilor reprezentanţilor noii Puteri, a demisionat însă în 23 ianuarie 1990. În aceeaşi perioadă, a devenit membru fondator al Grupului pentru Dialog Social, apoi al Forumului Democrat Antitotalitar din România, al Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului Cluj şi al Alianţei Civice, postură din care a continuat să apere public idealurile în care credea, a continuat opoziţia, de data aceasta faţă de nelegiuirile comise de noul regim. Ieşirile sale publice prin care a înfruntat regimul au avut, şi ele, un preţ: „Uneori mă întreb – scria Doina Cornea, în jurnalul său, tot în iulie 1990 – dacă acest imens sacrificiu are vreun sens. Nu credeam totuși că nelegiuirea va merge atât de departe încât să fie lovit Tin-Tin în locul meu. Dar uite, iraționalul și arbitrariul iau locul rațiunii și al legalității. Cu toate acestea, mă mai întreb dacă într-o societate avem oare dreptul să rămânem indiferenți la oprimare, minciună, nedreptate. A nu le denunța ar însemna oarecum a participa la consolidarea, dacă nu chiar la săvârșirea lor, ca autori morali.”

Dar, cum spune Gabriel Liiceanu , în Cuvântul înainte al volumului Puterea fragilităţii, „Noi ne acceptăm eroii abia atunci când şi-au luat locul într-un trecut care nu ne obligă. Cât sunt vii, preferăm să le împrumutăm urâţenia noastră decât să imităm frumuseţea lor. Adevărul e că, de peste două decenii, Doina Cornea n-a mai existat pentru noi. N-a devenit un model, așa cum s-ar fi cuvenit. Nu i s-a mai cerut părerea, pentru a acompania cu rectitudinea spiritului ei toate strâmbătățile care au pus treptat stăpânire pe noi. Cei care fac opinia publică în țara asta au uitat-o repede și și-au amintit, scurt, de ea abia când a plecat dintre noi. Făcând ce a făcut, Doina Cornea n-a așteptat nimic de la nimeni. Dialogul ei cu libertatea l-a purtat în absoluta lui gratuitate: fără punerea în scenă a unei parade etice şi fără gândul de a prezenta vreodată nota finală societăţii care beneficiase de pe urma îndrăznelii ei. Disidenţa Doinei Cornea n-a fost, până la urmă, decât expresia publică pe care a căpătat-o, în chip firesc, o devenire interioară.”

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News